Hibernalia tertia parte - Ça, c'est moi !

Ullr heitir einn, sonr Sifjar, stjúpsonr Þórs. Hann er bogmaðr svá góðr ok skíðfœrr svá at engi má við hann keppask.

Ullr, fiul lui Sif şi fiul vitreg al lui Thor, este doar unul. Măiestria-i de arcaş şi iuţeala pe schiuri nu i le poate nimeni egala.

(sec. XIII, Eda cea nouă - Snorri Sturluson)

***

Kinêsis, metabolê, fora, alloiôsis, auxêsis şi mă opresc aici. Ce harnici au fost grecii la inventatul cuvintelor ce descriu feluritele specii de mişcare ! Mişcarea s-a aflat mereu în centrul Erklärung-ului elen care a făcut din ea una din categoriile ce stau la baza înţelegerii lumii generând odată cu Zenon acea fantastică διαλεκτική care astăzi încinge spiritele la fel ca în urmă cu două milenii. Fără ea, înţelegerea noastră devine anecdotică (în sensul cu care Procopius din Cesareea a instituit ανεκδοτα, ca ne-publicat, ne-scos-în-afară, ne-dat-vederii adică neterminat, presupunând moartea gândului ab initio), un trup fără cap, un spirit amputat condamnat la secundaritate. Kinesis se prefigurează subtil ca una din esenţele ontosului, un mod de ieşire din aporetic şi dezordine browniană.

Strict medical, fora, mişcarea locomotorie, este unul din antonimele paraliziei, opunându-se catalepsiei în timp ce kinesis se opune paraliziei spiritului. Oricum am lua-o, prin anexare la intelect, mişcarea devine θεραπεία, remediu al sufletului şi trupului deopotrivă, punct de sprijin pentru intuiţiile spiritului. Să ne re-amintim de practicul îndemn al lui Noica: dacă nu-ţi vine ideea, atunci urcă un deal !

***

Motto: "Orice idee suferă din lipsa dealului potrivit."

***

Am ajuns. 2600 meters above sea level... privesc lumea ce mi se desfăşoară la picioare, respir adânc, concentrat şi simt cum înălţimile acţionează ca un drog asupra mea. Senzaţia seamănă cu cea dată de primul fum de haşiş după luni de abstinenţă. Ameţeala alpină îmbată iar hăurile ispititoare de sub mine mă îndeamnă să le urmez.

Pornesc...

Acceleraţia este uluitoare, iar viteza mă face să mă simt ca un sinucigaş. Jubilez. Sunt un Ulise eliberat în mijlocul sirenelor ce cântă frenetic sarabanda pierzaniei. Dar perdiţia este voluptoasă. Şi înfricoşătoare.

... fear is the mind killer.

Dacă vrei să te joci cu gravitaţia atunci lecţia Bene Geserit trebuie să facă parte din tine. Din exterior, siajul prin zăpadă pare natural, lupta cu sinele ne-dîndu-se vederii. Every turn is a sign of fear... spasmul interior al voinţei ce supune instinctul rămâne invizibil, petrecându-şi contorsionările în intimitate. În timpul căderii controlate, peptidele ne picură spaima în suflet, dar odată cu ele însăşi viaţa şi ceva din înţelesul acesteia. Iniţierea îşi urmează paşii stârnind tulburarea voită a interiorului.

Evitarea stihiilor interioare este unul din felurile de a refuza să ne înţelegem.

Rodul cognitiv al formele fricii este cules abia mai târziu sub forma respectului şi clemenţei faţă de viaţă, în plan axiologic şi al lejerităţii conceptuale în plan epistemic. Ţi-ai urcat dealul.

***

Je viens de m'apercevoir qu'à part mon œil, il y a deux choses qui ne sont pas paralysées. Mon imagination, ma mémoire. L'imagination et la mémoire sont les deux seuls moyens de m'évader de mon scaphandre.

Je peux imaginer n'importe quoi, n'importe qui, n'importe où. Me faire caresser par les vagues à la Martinique, rendre visite à la femme que j'aime...

Me prosterner devant Ozymandias, le roi des rois. Je peux imaginer n'importe quoi.Vivre mes rêves d'enfant, mes ambitions d'adulte...

Maintenant, je veux me souvenir de moi tel que j'étais. Beau, nonchalant, glamour, séduisant, diable. Oui, glamour et très beau. Du moins, certains le pensaient...

Ça, c'est pas moi, c'est Marlon Brando!

Ça, c'est moi !

P.S. În 1891 s-a născut Marcel Jaton, un elveţian ca oricare altul dar deosebit prin dragostea faţă de munţii unde a trăit mereu, schior şi pictor pasionat al acestora. Ca schior, il sera dans les années 20, l'un des pionniers du virage parallèle.

Între cele două războaie mondiale obişnuia să se urce în grabă pe schiuri, cu ceva echipament la el, pentru a prinde în acuarelă propriile momente de bucurie interioară precum şi le sentiment des Alpes. Comuniunea cu iarna în sânul muntelui i-a hrănit spiritul şi voinţa de libertate toţi cei şaptezeci şi opt de ani fericiţi pe care i-a trăit.


Curios la Marcel Jaton e că în 1969, anul morţii sale, când maladia Alzheimer îi doborâse complet ultimele redute ale memoriei nemairecunoscându-şi defel nici soţia şi nici copiii, îşi identifica cu uşurinţă toate picturile cu munţii prin care se perindase. Asta mă face să mă gândesc că memoria îşi are sediul, aşa cum credeau unii medievali, în inimă şi nu în circumvoluţiunile expuse degradării şi capriciilor vremii.