Blogescus otiosus

Zile literalmente nebune adică ne-bune, rele de-a dreptul. Zile în care am încetat să mai exist, luat pe sus de maelstrom-ul exteriorităţii. Dasein ? Aş, de unde ! Dakein mai degrabă.

Existenţa mundană mă îndepărtează de mine însumi. Nu e defel uşor să trăieşti în iadul exactităţii, al detaliului care, dintr-un pervers act de impostură metafizică, se cere interpretat ca şi cum ar fi o idee, ca şi cum ar exista de-adevăratelea. Smulgându-mă pentru o clipă din maya tehnologismului în care mă zbat, constat cu stupoare o chestiune altminteri banală: pentru ce sunt plătiţi oamenii! pentru inventarea de detalii pe care marketingul le adaugă apoi cu abilitate vieţii noastre deja sufocată de alte detalii nesemnificative.

Rămânând la detalii, constat că şi în privinţa cititului lucrurile stau cam la fel. S-a umplut lumea de artificii literaturnice de parcă toţi ar vrea acum deodată, să procreeze o lume a lor, ca şi cum astăzi şi nu acum douăzeci de ani s-a ieşit din comunism. Mă plâng ca Flaubert, că se scrie prea mult. La fel ca şi în cazul detaliilor din viaţa-mi de clăcaş, o perplexitate socratică mă încearcă şi mă trezesc spunându-mi, asemenea ilustrului moşitor de idei: ce plină e piaţa de lucruri de care nu am nevoie ! Spiritul, ca şi credinţa nu are nevoie de multipli inutili. Aici găsesc un rost exigenţei lui Occam în faţa invaziei de entităţi şi mă simt solidar cu el cuprins de o empatie transistorică pentru eroul ce a învins de unul singur o armată infinită de detalii înarmat cu un simplu brici.

Speranţa mea este că piaţa se va mai goli de aceste nedorite determinări iar eu, în timpul celor opt ceasuri zilnice de trudă, îmi voi putea relua firul gândurilor primind mai puţine lentile de şlefuit.