Amintiri dintr-altă lume

Satul meu e buricul lumii iar copilăria mea este, într-un fel deloc mistic, centrul lipsit de echivoc al unei istorii cu care îmi e tot mai greu să mă împac.

Aşezat într-o depresiune ca o covată, la noi întotdeauna era mai frig, iar vremea mai târzie faţă de locuri aflate la doar două dealuri mai încolo. Un microclimat, cum aveam să învăţ mai tîrziu, unde primăvara venea la două săptămîni după restul lumii, iar poamele înfloreau şi se coceau aşijderea. Suit pe Dealul Buţurenilor, de unde se vede Ceahlăul în zilele senine, dealurile nesfîrşite ţi se dau generos vederii, copleşindu-te cu impresia unei urieşeşti turme de bouri ce s-a aşazat molcom la rugumat, desenând firesc linia orizontului cu spinările lor, curbate de un estetism bizantin aşa cum este de altfel întreaga ţară a Moldovei. De stai şi priveşti în zare nici nu ştii cum te păleşte mirarea lucrurilor deja ştiute, dar care acum, în tainic ceas de asfinţit te umplu de un simţ al vieţuirii şi-ţi îmbie cugetul, la nestăpânite gânduri de "ce-o fi şi cine-o mai fi dincolo de dealurile noastre".

***

În mijlocul satului, mărturie a importanţei sale, stă parcul burjuilor dimpreună cu conacul său, toate aparţinând neamului Cărpeştilor, veche familie de boieri moldoveni menţionată de Dimitrie Cantemir în „Descrierea Moldovei" pintre vechile neamuri ale ţării, familie la care străbunii mei au fost vreme îndelungată vrednici logofeţi. Când urgia roşie de la răsărit s-a abătut şi asupra noastră iar Cărpeştii au hotărât că Franţa va fi locul ce le va'ngropa neamul de'amu 'nainte, conacul a devenit "Casa Pionierilor", iar parcul, laolaltă cu celelalte acareturi, simple dependinţe, ateliere şi locuri de depozitare dar mai ales, fermecatul univers al copilariei mele. După ce vremea îl preschimbase într-o nedorită amintire a burghezo-moşierimii, parcul cel frumos de odinioară, cu fântână arteziană în mijloc, alei îngrijite mărginite de castani şi nuci sălbateci, iubitul loc de plimbare şi licoroasă hodină pentru finele obraze boiereşti, căzu într-o paragină atât de aţâţătoare pentru imaginaţia unui copil încât cele mai frumoase poveşti ale copilariei mele au izvodit de acolo, de pintre arborii cei bătrâni şi tăinuitori. Odată cu poveştile pe care le-a născut, pâlcul de pădure m-a creat şi pe mine dimpreună cu o întreagă generaţie ce umblă acum risipită prin lume.

***

Vara, dacă nu eram la scăldat sau furat de hultoane, împreună cu vajnicii mei tovarăşi de joacă, alergam cât era ziulica de mare prin parc, pintre bălădăile de-un stat de om, scociorînd cele mai neatinse cotloane, găsind ascunzători demne de tainele noastre, pentru a căror proteguire ne legam prin solemne jurăminte ce nu ţineau niciodată mai mult de trei zile. Ne închipuiam haiduci de temut, voievozi sau orice alt fel de eroi descălecători ai închipuitelor noastre moşii pe care ni le împărţeam cuviincios după rang şi vitejie. Toate acestea se petreceau spre ciuda lui "Victor nebunu", paznicul parcului şi duşman primejdios, cel care, sătul de prăştiile, săgeţile şi bine ticluitele noastre vicleşuguri şi prădăciuni prin livada şcolii, nu contenea a pohodi în căutare de semne lăsate de noi, cu speranţa veşnic înşelată, că odată şi odată ne va prinde urma şi ne va veni de hac. Şi uite aşa vara curgea pe nesimţite, bucurându-ne traiul de copii lipsiţi de griji.

***

Iarna nu era mai puţin fermecătoare sau lipsită de zbenguieli. După primul îngheţ ne rupeam hainele în coate pe duruiuşurile de care nu ne mai săturam "în pauza mare", iar la căderea primului omăt, o luam voiniceşte spre derdeluşurile satului. Ne adunam "la morman", în parc, unde făceam pocinogul la sănii cu care ne lăudam care mai de care şi pe urmă ne întrebam unde vom merge: pe vale "la Femeloaia", "la Simion" sau "la Brutărie" ? acestea erau locurile noastre, toate uliţe ale satului. Se discuta aprins, cu multă îndârjire, fiecare având hatârul lui pe care şi-l apăra cu străşnicie. Odată hotărârea luată, mergeam de-ndată într-acolo, iar zarva noastră punea stăpânire pe toată uliţa care devenea dulcea noastră povară, plăcutul surghiun al cetei de sisifi zglobii cu glasuri ascuţite care-şi trăgeau într-una săniile spre vârful pantei spre a gusta bucuria de câteva clipe a zdruncinatei coborâri. La săniuş, timpul părea că trişează mereu, pomenindu-ne deodată cu noaptea peste noi, nevoiţi să ne întoarcem fiecare la casele noastre obosiţi, îngheţaţi dar fericiţi, cu gândul la minunile zilei de mâine.

***

Dar nimic din toate astea nu se compara cu Sărbătorile, care începeau pentru noi în noaptea Sfântului Andrei - singura din an în care animalele vorbesc, fetele-şi pot vedea ursitul în oglindă la miez de noapte iar dracii îi caută pe cei născuţi cu căiţă să le ia sufletul - şi se terminau de Bobotează când popa Talpalariu, cu odăjdiile puse, umbla prin sat cu dascălul, aghezmuind şi binecuvântând gospodăriile. În timpul sărbătorilor toate deveneau altfel, timpul îşi pierdea lentoarea devenind grăbit şi plin de el însuşi, condensând în chip misterios bucuria şi fericirea parcă a întregului an ce se scursese.

Masa de Crăciun, această liturghie a gustului, se aşternea generos pe faţa albă de in a mesei lungi, blagoslovind aşteptările tuturor, şi ale celor mari, şi ale prichindeilor care eram. Dar s-o luăm cronologic: porcul, care după un an de scărpinat şi alintat îşi împlinise traiul în ajunul Crăciunului, boloborosea acum la foc domol în oalele cele mari de tuci, transformat în tochitură şi caltaboşi, în timp ce mama pregătea pelincile Domnului, turtele cu julfă şi nucă din care, în momente de deliberată "neatenţie", mai furam câte-o bucăţică pe care-o molfăiam pe ascuns. În tot acest timp, oalele cu dulceţuri şi şerbeturile cetluite trainic cu sfoară de cânepă şi hârtie începeau să iasă din întunecatele abside ale cămării, căutându-şi câte un loc în aranjamentul mesei. Nu lipseau nici plăcintele "poale'n brâu", prăjiturile ţărăneşti cu stafide de casă şi "învârtita" cu nucă încleiată'n miere de albine. Cozonacii bucălaţi erau duşi la cuptiori la Mam'Mare, cum îi spuneam noi copiii, mătuşa Marghioala cum îi spunea lumea în sat, inimoasa noastră vecină care avea grijă de noi ca de copiii ei. Mi-a rămas întipărită în minte destoinicia cu care mânuia lopata de lemn când îi învârtea şi cum mai fugeam de apriga ei dojană atunci când încercam să sluţim cozunii cei fierbinţi cu ciupiturile noastre pofticioase. Când, în cele din urmă, totul era gata, parcă îmi răsună şi acum în urechi invitaţia multaşteptată: "Poftiţ şî mâncaţ c'avem di tăti !" iar noi ne aşezam la masă chicotind şi veselind, cuprinzand din ochi întinderea ademenitoare a mesei plină de bucate.


Ehehei.., de bună seamă că Sărbătorile erau pentru toată lumea o feerie culinară ce te asalta cu bunătăţi din toate părţile, dar pentru noi copiii, Sărbătorile mai însemnau şi altceva, mult aşteptatul prilej al agonisirii de ceva arginţi fără a mai cere taţilor şi mamelor noastre scăpând astfel de irosirea unor linguşeli ce puteau fi folosite cu alt prilej. După pravilă şi stat tot copilăretul mergea care cu colinda, care cu steaua, uratul sau sorcovitul. Când mă făcusem ceva mai măricel, mergeam cu ursul, scăpând de umblatul în ceată cu ţâncii colindători. Îmbrăcat urs, mergeam ţanţoş pe uliţele satului, plesnind de fudulie că nimeni nu mai era ca mine. Moş Mihai de la Iazul Mucului, ne făcuse mie şi fratelui meu, toate cele trebuincioase pentru a umbla cu ursăritul aşa cum se cuvine: chipiu plin de mărgele cu pampon mare, roşu, diagonale bătute'n ţinte, cap de urs cu lanţ, blănuri, opinci şi cel mai important doba din piele de câne cu veşca dintr-o sită stricată de-a mamei pe care o puneam sus, pe sobă, să se'ntindă şi să sune bine.

Uite aşa îmi petreceam copilăria şi Sărbătorile, fericit aman în paradisul meu multicolor, uitând de mine însumi, înfruptându-mă fără să ştiu din norocul cu care eram binecuvântat.

Timpul care atunci era bun cu mine, astăzi este tot mai puţin îndurător ciuntind multe din aventurile şi păţaniile înfruntate odinioară cu multă vitejie, din sunetele şi gusturile ce mă încântau, făcând ca oamenii şi fermecatele locuri de altădată să cadă în uitare odată cu anii ce nu contenesc a se cresta pe răbojul fiinţei care sunt. Dar poate că şi uitarea îşi are rostul ei, aşa cum ne spune Eclesiastul, că pentru orice lucru este un timp şi o judecată iar cum timpul s-a scurs, am rămas cu judecata care îndeamnă la aducere aminte şi mă face să zâmbesc şi să fiu fericit, acum, în această zi de Crăciun.