Specii ale prostiei: linguşitorul hrăpăreţ

Motto personal: Impoliteţea nu are nici o scuză. Este imposibil să o justifici.

Există în România o realitate de care ne-am lovit cu toţii: atitudinea mizerabilă a omului de la ghişeu, call centre, tejghea, restaurant sau biroul de alături.

Nu ştiu să se poarte oare, sau nu vor ? Toţi trec prin diverse interviuri fac traininguri şi totuşi se poarta oribil cu noi, clienţii, colegii lor. Cunosc oameni foarte "treinuiţi", oameni în care companiile lor au băgat bani buni pentru a-i deprinde cu bunele maniere dar care se totuşi se poartă în continuare urât.

Întrebarea fundamentală ar fi: de ce se întâmplă totuşi ?

Am avut ocazia să văd, cu ochii mei, cât de puţin durează efectul unui training în care oamenii sunt învăţaţi cum să se poarte. De la măr şi pân la păr, vorba românului. Bun, dar atunci de ce aceşti indivizi persistă, stăruind cu încăpăţânare în mitocănie atunci când au şansa de a o face fără să fie pedepsiţi ? Ooops, cred că deja am dat un răspuns.

Astfel mi s-a revelat următoarea dilemă: de ce aceeaşi oameni se poartă ireproşabil când sunt în contact cu şefii sau alte persoane de care depind ? De ce amabilitate până la ploconire cu alţii (în special străinii) şi muşcături de gât, nervi şi nepoliteţe cu noi, ceilalţi ?

Am să încerc să schiţez un răspuns în următoarele rânduri. Pentru că ei de fapt nu sunt politicoşi ci doar îşi vând răbdarea cu ceilalţi în schimbul a ceva ce ar putea câştiga, nu ştiu ce, poate avansări, bani, imagine ori un loc mai în faţă iar dacă acel ceva nu există atunci dispare şi motivaţia lor şi redevin imediat mitocani.

Cred că aşa se poate trasa o frontieră între politeţe şi linguşire. Politicosul adevărat este politicos tot timpul însă mitocanul este politicos doar în anumite conjuncturi, doar când are nevoie de ceva sau când crede că, printr-o atitudine mai serviabilă, ar putea câştiga ceva. El este nesincer prin natura sa. De fiecare dată când aud replici gen: "ei, şi ce dacă s-a simţit ofticat icsulescu, uite nu mai pot eu, de parcă aş sta la mâna lui", ştiu imediat că am în faţă un linguşitor, un caracter dubios cu suflet minuscul de gândac mâncător de cadavre.

Ca să ajungem totuşi la o concluzie, spun că toţi acei indivizi care ne fac viaţa grea la ghişee, birouri sau telefon atunci când ei ar trebui să-şi facă doar jobul sunt nişte linguşitori. La fel şi chelnerul care te face să aştepţi o oră să-ţi aducă meniul deşi vezi că la masa de alături, unde stă Becali, au terminat deja de mâncat toate felurile deşi au venit în urma ta. Civilizaţia autohtonă este una dictată de o combinaţie între oportunism şi forţă. Este o civilzaţie a actului coercitiv menit doar să constrângă şi în absenţa căruia totul se diluează şi devine neimportant, relativ. Asta demonstrează că, în general, românii nu fac gesturi gratuite.

Cum se cheamă asta, oportunism ?