Hibernalia

S-a anunţat ninsoare la munte. Vine iarna. Brazii grei de omăt, aburii propriei respiraţii diseminaţi în aerul tare şi rece al muntelui, adrenalina zilelor de schi, voluptatea efortului, scârţâitul zăpezii călcate, crestele înzăpezite ale munţilor ca de altfel întreg peisajul alpin, iată tot atâtea lucruri care vin odată cu iarna, balsam picurat în sufletul iubitorului de munte. Este basmul pe care l-am aşteptat tot anul.


Dacă sunteţi din categoria comozilor, a dependenţilor de calorifer şi televizorul de acasă sau pasionaţi de cluburi şi interioare pline de fum de ţigară probabil nu-mi înţelegeţi nerăbdarea. Muntele iarna este natură în stare pură iar schiatul nu e altceva decât suprema ofrandă adusă muntelui, atunci când în alunecarea veloce brăzdezi cu oţelul schiurilor minunata lucrare a lui Dumnezeu. Schiul, cel mai de preţ sport ce le-a fost dat muritorilor de către zei. Nu vă privaţi de o astfel de experienţă. Ar însemna să trăiţi mai puţin.

Uneori, preţ de o clipă, mi s-a întâmplat să uit că sunt pe schiuri, timpul se suspenda anulându-se subit iar în hiatusul magic dintre cele două momente de veghe, trăiam o experienţă completă. Tot ceea ce simţeam era o plăcută senzaţie de lunecare în gol, de pace absolută, sublimă uitare ce avea loc pe fondul unui abandon total. Beatitudine. Totul avea durata unei bătăi de inimă apoi gata, pac, dispărea ca o vrajă. Începeam să-mi aud din nou respiraţia precipitată şi îmi regăseam trupul alunecând pe schiuri spre poalele muntelui.

Ori de câte ori mergeam la munte, la schi, aşteptam mereu să mi se întâmple clipa de fericire, care o dată savurată, să o aşez cu evlavie într-un colţ al sufletului meu de unde să o culeg în zilele în care sunt trist şi singur ca să mă liniştesc.