Blogu' lu' Blogescu - A BRAVE NEW WORLD


Dialog imaginar: Am spus că nu mă consider un Socrate. Dar cum vă socotiţi? Popă, zic. Şi unde aveti parohia? - N-am parohie, dar spovedesc pe unde pot.

vineri, 28 noiembrie 2008

Budapesta - ziua 1

Uite că m-am scăpat la un pic de net şi nu m-am putut abţine de la cîteva impresii la cald. De data asta am o companie mai dinamică faţă de vizitele precedente şi vizita pare mult mai promiţătoare.

Călătoria ok, hotelul ok deşi un pic cam scump.

Budapesta, un oraş care nu te te lasă indiferent. Atmosferă degajată, de sărbătoare parcă. M-am plimbat un pic prin nişte locuri unde nu mai fusesem încercînd să evit pe cât pot "capcanele de turişti" gen Parlament sau Catedrala Sf. Ştefan. Să zicem că m-am pierdut un pic pe străzi încercînd să prind ceva din realitatea acestui oraş şi nu doar ceea ce vrea el să arate turiştilor.
Diseară merg la un concert într-un un club destul de interesant [A38] pe un fost vas sovietic aflat pe Dunăre, dezafectat şi convertit în club. Am trecut pe acolo sa-mi iau biletul rezervat şi arată drăguţ. Mîine am planificată o vizită la Marzipan Museum şi Muzeul Naţional de artă.

În Budapesta am remarcat că:

- şoferii nu claxoanează la fiecare 30 de secunde ca în Bucureşti
- pe trotuare ai pe unde călca fără a face slalom printre scuipaţi
- oamenii sunt mai puţin încruntaţi
- nu sunt maşini parcate şi pe scara blocului
- bicicleta este la mare cinste ca mijloc de transport
- e plin de restaurante, cafenele şi alte locuri unde poţi bea o bere fără să-ţi faci rezervare cu o săptămînă înainte
- centrul lor istoric arată ca un centru istoric
- femeile sunt volubile, drăguţe, frumoase şi cu gust la îmbracăminte

Ne mai auzim. Weekend plăcut la toată lumea !

joi, 27 noiembrie 2008

Am plecat la Budapesta

Povestirile, când revin. Drept să spun, m-am cam plictisit în oraşul ăla cam de fiecare dată. Sper că acum va fi diferit.

Specii ale prostiei: linguşitorul hrăpăreţ

Motto personal: Impoliteţea nu are nici o scuză. Este imposibil să o justifici.

Există în România o realitate de care ne-am lovit cu toţii: atitudinea mizerabilă a omului de la ghişeu, call centre, tejghea, restaurant sau biroul de alături.

Nu ştiu să se poarte oare, sau nu vor ? Toţi trec prin diverse interviuri fac traininguri şi totuşi se poarta oribil cu noi, clienţii, colegii lor. Cunosc oameni foarte "treinuiţi", oameni în care companiile lor au băgat bani buni pentru a-i deprinde cu bunele maniere dar care se totuşi se poartă în continuare urât.

Întrebarea fundamentală ar fi: de ce se întâmplă totuşi ?

Am avut ocazia să văd, cu ochii mei, cât de puţin durează efectul unui training în care oamenii sunt învăţaţi cum să se poarte. De la măr şi pân la păr, vorba românului. Bun, dar atunci de ce aceşti indivizi persistă, stăruind cu încăpăţânare în mitocănie atunci când au şansa de a o face fără să fie pedepsiţi ? Ooops, cred că deja am dat un răspuns.

Astfel mi s-a revelat următoarea dilemă: de ce aceeaşi oameni se poartă ireproşabil când sunt în contact cu şefii sau alte persoane de care depind ? De ce amabilitate până la ploconire cu alţii (în special străinii) şi muşcături de gât, nervi şi nepoliteţe cu noi, ceilalţi ?

Am să încerc să schiţez un răspuns în următoarele rânduri. Pentru că ei de fapt nu sunt politicoşi ci doar îşi vând răbdarea cu ceilalţi în schimbul a ceva ce ar putea câştiga, nu ştiu ce, poate avansări, bani, imagine ori un loc mai în faţă iar dacă acel ceva nu există atunci dispare şi motivaţia lor şi redevin imediat mitocani.

Cred că aşa se poate trasa o frontieră între politeţe şi linguşire. Politicosul adevărat este politicos tot timpul însă mitocanul este politicos doar în anumite conjuncturi, doar când are nevoie de ceva sau când crede că, printr-o atitudine mai serviabilă, ar putea câştiga ceva. El este nesincer prin natura sa. De fiecare dată când aud replici gen: "ei, şi ce dacă s-a simţit ofticat icsulescu, uite nu mai pot eu, de parcă aş sta la mâna lui", ştiu imediat că am în faţă un linguşitor, un caracter dubios cu suflet minuscul de gândac mâncător de cadavre.

Ca să ajungem totuşi la o concluzie, spun că toţi acei indivizi care ne fac viaţa grea la ghişee, birouri sau telefon atunci când ei ar trebui să-şi facă doar jobul sunt nişte linguşitori. La fel şi chelnerul care te face să aştepţi o oră să-ţi aducă meniul deşi vezi că la masa de alături, unde stă Becali, au terminat deja de mâncat toate felurile deşi au venit în urma ta. Civilizaţia autohtonă este una dictată de o combinaţie între oportunism şi forţă. Este o civilzaţie a actului coercitiv menit doar să constrângă şi în absenţa căruia totul se diluează şi devine neimportant, relativ. Asta demonstrează că, în general, românii nu fac gesturi gratuite.

Cum se cheamă asta, oportunism ?

miercuri, 26 noiembrie 2008

Pozează topless la 52 de ani

În ce lume nebună mai trăim. Recorduri de orice fel se doboară zilnic. Este o lume în care publicitatea cu orice preţ, şocantul, incredibilul sunt tot atâta instanţieri ale lumii noastre ce-şi perindă în fiecare clipă un alt chip pe ecranele televizoarelor, monitoarele calculatoarelor, în show-uri sau pe stradă.

Actriţa Kim Catrall, devenită cunoscută prin rolul Samanthei Jones din serialul "Totul despre sex", este la fel de dezinvoltă în viaţa de zi cu zi precum personajul pe care l-a interpretat timp de şase ani. Catrall a dat curs unei invitaţii venite de la BBC, de a poza topless, pentru a recrea, în versiunea modernă, celebra pictură "Diana şi Actaeon" a lui Tizian. Cât de mult a reuşit, puteţi judeca voi înşivă. Deşi nu mi-am dat seama dacă ea este Diana, sau pe unde o fi Acteon care nu apare în fotografie (l-or fi mâncat deja câinii), totuşi spun bravo. Câte femei se pot totuşi mândri cu asemenea performanţă ?



Mai cred că Madonna (Veronica Cicone), cunoscută amatoare de astfel de recorduri (îmi amintesc de un interviu mai vechi cu respectiva, în care se lăuda că va face sex până la 90 de ani), va deveni invidioasă şi va încerca şi ea să pozeze goală la o vârstă şi mai venerabilă. La 80 de ani poate :P. Cu toate rugăciunile kabalistice spuse cuviincios şi cu binecuvântarea rabinului şef de la Hollywood poate o vom vedea în curând şi pe ambiţioasa blondă apărând pe prima pagină a ziarelor de scandal peste douăzeci de ani (sună aproape ca un titlu de carte). Mi-o şi închipui cu şosete în picioare, lascivă şi cu un menorah pe fundal (sfeşnic ceremonial cu şapte braţe) demonstrând fermitatea nurilor cu multe primăveri.

Halleluyah !

Marko Bela: Trianonul ne doare

Preşedintele UDMR a prezentat aseară, în faţa a aproximativ şapte mii de participanţi la un spectacol de campanie electorală organizat la Sala Sporturilor din Târgu-Mureş, o hartă a componenţei etnice a Transilvaniei, conform recensământului din 2002, în care teritoriile locuite preponderent de maghiari erau însemnate cu roşu.

"Pata roşie (de pe hartă, n.r.) putea fi şi mai mare dacă nu exista Trianonul în 1920. Trebuie să întoarcem roata istoriei. Să fim uniţi în orice clipă pentru viitorul nostru şi al copiilor noştri. Ne doare Trianonul şi ne doare 1918. După alegeri e sărbătoarea naţională a României, dar evenimentul nu ne bucură, ne doare, pentru că acea întorsătură a istoriei a însemnat 70 de ani de agonie. Nimeni să nu ne ceară să ne bucurăm de această zi, deşi o respectăm”, a spus Marko Bela.

Eu nu prea înţeleg cum vine faza asta de la urmă, nu ne bucurăm dar respectăm. Dacă Mărculică era sincer până la capăt măcar nu mai trebuia să încerce să dreagă busuiocul. În discursul lui spune clar că pentru ei au fost 70 de ani de agonie iar sărbătoarea noastră le pică cam prost aducându-le aminte de nenorocirea lor. Asta e puişor, istoria s-a scris deja iar din afirmaţiile tale nene Marcule ne dăm seama că frustrările în randul populaţiei maghiare sunt imense iar atmosfera generală este de revanşă din moment ce aşa arată un discurs electoral maghiar.

marți, 25 noiembrie 2008

Consideraţii pre-electorale. De ce pute, domnule Tăriceanu ?



Încă nu ştiu sigur dacă duminică merg la vot din dorinţa de a acţiona, păcălit de iluzia că votul meu chiar contează sau din inerţia unor convingeri mai vechi pe care nu vreau să le mărturisesc acum. Cert este că voi merge. Poate fi o chiar experienţă amuzantă. Ultima oară când am votat, secţia era amplasată în holul unei şcoli, chiar lângă budă, de unde şi un miros pătrunzător de pişat care te făcea sa pui ştampila cât mai rapid undeva numai să pleci. În mod curios, domnea o atmosferă de jovialitate calmă iar funcţionarii de acolo îşi savurau liniştiţi sandvişurile. Cand am întrebat cum pot mânca în mirosul acela mi s-a răspuns candid: care miros ? Acest răspuns banal a constituit pentru mine punctul de plecare spre drumul profund al unei tulburătoare reflecţii.

Păi chiar aşa, care miros ? Noi, cei care nu am plecat prin alte ţări şi am rămas în România, suntem specia cea mai adaptată la mirosurile fetide emise de cadavrul în descompunere al unei Românii odată vii. De fapt nici nu le mai simţim. De fiecare dată când suntem apostrofaţi din exterior privitor la tarele noastre naţionale, răspundem miraţi, asemenea funcţionarului din holul cu pişat, care tare ? Da, exact aşa răspund mereu şi politicienii noştri când sunt întrebaţi prin Europa cum se pot îmbuiba într-o ţară în care totul merge pe de-a-ndoaselea: care reformă a justiţiei, care infrastructură proastă, care corupţie, care birocraţie, care interese de grup ? La noi toate merg bine sau au o explicaţie solidă. Să se revizuiască totul dar să nu se schimbe nimic. Aşa poate fi rezumată toată politica practicată de politrucii noştri de douăzeci de ani încoace.

Dacă vreodată îl veţi întâlni pe Tăriceanu, Patriciu sau alţii din gaşca lor de afacerişti îmbuibaţi, vă rog să nu uitaţi să le puneţi întrebarea asta:

- Domnilor, voi cum puteţi să vă îmbuibaţi când totul pute în jurul vostru ???

Probabil că ei sunt chiar mai adaptaţi la mirosul de hazna decât majoritatea românilor. Aş fi curios totuşi ce răspuns ar da.

De blogulus - Îngrijorări referitoare la blogul meu spuse cu voce tare

Unul dintre inconvenientele majore ale blogului este că are structura unui site de ştiri în care primează ceea ce este nou. Astfel, apar pe aceeaşi pagină, lucruri care în mod normal nu ar trebui să fie în acelaşi loc.
De asta sunt feriţi doar cei care scriu doar despre un singur lucru, chestie care nu mi se aplică.
Mă întreb, retoric bineînţeles, dacă disconfortul celorlalţi este la fel de mare ca al meu când îmi văd unele confesiuni, care au ceva încărcătură pentru mine, alături de mutra lui Gionică Minciunică.

Sper să mă obişnuiesc cu timpul.

Un alt aspect important ar fi aspectul site-ului. Da, da, ştiu deja. My layout sucks ! Totuşi, eu am o teorie aici: conţinutul primează fiind de departe pe primul loc. Eu aşa gândesc şi la fel cred că face marea majoritate a oamenilor care a mai păstrat un pic de decenţă în ceea ce priveşte anumite exigenţe minime ale textului scris. Site-urile mele preferate arată "naşpa" de regulă însă conţin lucruri importante pentru mine. Magia textului, puternică aşa cum eu o cunosc mă îndeamnă să nu mă cramponez în astfel de probleme.

Mircea Geoană - Jokerul politicii româneşti

Această postare este dedicată lui Gionică, opozantul fără frică.Îl mai ştiţi pe Joker, băiatul rău, care mai are şi niscaiva probleme cu capul din filmul Batman ? Ei bine, acela nu este eroul nostru, ci Mirciulică Gionică, un alt nebun din alt scenariu. Să nu le încurcăm. Joker din Batman este rău şi dat dracului de deştept, al nostru vrea să pară bun dar e bleg cu vânătai.

După ce a fost favorizat de guvernarea de dreapta din timpul lui Constantinescu, primind un job călduţ ca ambasador "extraordinar şi plenipotenţiar" al României la Washington, acest derbedeu ingrat, în nemernicia lui, ca un câine turbat muşcă repede mâna care l-a hrănit şi sare cu agilitate din corabia ce se scufunda rapid a muribundei Convenţii democrate, deja spartă în multe partiduleţe devenite neputincioase peste noapte, pe iahtul luxos şi primitor al mogulilor roşii: PSD-ul care a distrus România vreme de mai bine de un deceniu. Odată primite caviarul şi şampania neo-comunismului dâmboviţean, lui Gionică nu-i ajung pentru că, fiind un bun înotător în ape tulburi, dă din coate rapid (în cine trebuie!) şi preia cârma partidului de nomenclaturişti rapace. Ca un cioroi necrofil, imediat ciuguleşte ochii electoratului spre a nu-l vedea ca pe un Păcălici şi sare cu tupeu maxim la gâtul lui Stolojan acuzându-l de ...., haha, da, de traseism politic. Chiar el, Gionică fără frică şi lipsit de ruşinică. Acum, în campania electorală, se erijează în apărător al mulţimii şi neînţeles profet al tărişoarei noastre ca un buchet de flori înroşind-o cu afişe electorale pesediste care mai de care mai neruşinate.



Epilog

Joker-ul, ca şi carte de joc are mai multe feţe, poate fi benefic dar şi extrem de demonic. În occident, în politica de clasă, au şi ei jokerii lor însă la noi, în ţara în care partidele politice joacă doar popa prostu, Gionică e cartea perdantă. Cine nu reuşeşte să scape de el la timp o păţeşte. Aţi văzut cum Adiţă Năstase (aka "Şapte case") stă pe margine trist şi priveşte cu jind cum alţii mai joacă încă, în timp el ce scrie pe blog şi dă autografe la cărţile cu memorii ? Săracul, ce-a ajuns. Un mort frumos cu ochii vii.

Morala e simplă. Votaţi PSD şi o să-l primiţi şi voi pe Gionică. Dar nu doar o tură de cinci minute de stat pe margine, cum aţi crede, ci patru ani împliniţi, timp în care veţi face tuşa şi veţi privi plini de regrete cum Gionică şi prietenii lui cei hrăpăreţi îşi împart cărţile, se joacă şi îşi fac mendrele şi poftele cele necuviincioase cu tărişoara noastră ca un buchet de flori. Şi toate vor fi exact aşa cum vor ei, în timp ce tu vei sta trist pe margine alegându-te doar cu poruncile, ordonanţele, legile şi fărădelegile lor doar pentru că ai pierdut jocul băgându-l pe Gionică la urnă.

luni, 24 noiembrie 2008

James Bond - Quantum of Solace

Aseara, la Hollywood Multiplex, am văzut un Bond mai dur ca oricare alt Bond văzut până acum. Ingredientele oricărui film cu 007 se reăsesc şi în Quantum of Solace: explozii spectaculoase, urmăriri de maşini, cascadorii şi câteva femei fatale însă de data asta totul este mai mult, mai teribil, mai rapid şi mult, mult mai sângeros. Cu excepţia unor display-uri spectaculoase aflate în birourile MI-6 din Londra şi a telefonului mobil din dotarea lui James Bond, filmul nu se evidenţiază prin noi tehno-gadget-uri.

Bond apare ca un individ cam scăpat de sub control, care rezolvă de unul singur, în felul său aproape orice situaţie dificilă. Aţi văzut Die Hard cu Bruce Willis ? Dacă da, atunci cam aveţi o idee despre Quantum of Solace. Mie personal îmi place un Bond mai inteligent, mai spiritual care să rezolve dificultăţile prin soluţii ingenioase şi cu mai puţine capuri in gură. Îmi amintesc uşor amuzat, o scenă din film petrecută într-un lift când, în trei secunde, Bond lasă laţi, întinşi pe jos nu mai puţin de patru colegi din MI-6, cam Jackie Chan faza, nu-i aşa ?
Aşadar noul Bond e un fel de Terminator în costum şi cu papion la gât cu mai mulţi muşchi şi mai puţin şarm, care ucide brutal şi fără nici un fel de ezitare cam tot ce-i iese în cale.

Pe tot parcursul filmului, M, şefa dură a lui 007 este foarte îngrijorată pentru apetitul de sânge al agentului degrabă varsătoriu de sînge, care pare că i-ar da peste cap planurile agenţiei, însă fără a fi prea mult băgată în seamă de năbădăiosul agent. Se pare că Bond este iremediabil kill-addicted şi nimic nu pare să-i schimbe părerea. Paradoxal, faţa umană a lui Bond apare la sfârşit, când, motivat de ..., ce altceva decât răzbunare, pentru prima oară lasă în viaţă un băiat rău pe care tocmai pusese mâna.
Ca impresie generală pot spune că, în ciuda lucrurilor neplăcute enumerate de sus, Quantum of Solace rămâne totuşi un film de văzut în weekenduri sau într-una din serile inutile ale săptămânii. Filmul are ritm, are femei frumoase şi personaje destul de bine construite iar prestaţia lui Daniel Craig e de asemenea bună. Este un film care te poate face să tresari, sa stai încordat şi să uiţi de faptul că ai avut o săptămînă încărcată, ceea ce nu deloc rău.

Vizionare plăcută !

sâmbătă, 22 noiembrie 2008

Hibernalia - secunda parte

Ideea din Hibernalia este conţinută cumva în clipul acesta. E filmat de mine anul trecut la Predeal. A fost unul din momentele când m-am simţit fericit.

Povestea merge mai departe ...

video

E postat si pe youtube. Click pe titlu.

miercuri, 19 noiembrie 2008

Hibernalia

S-a anunţat ninsoare la munte. Vine iarna. Brazii grei de omăt, aburii propriei respiraţii diseminaţi în aerul tare şi rece al muntelui, adrenalina zilelor de schi, voluptatea efortului, scârţâitul zăpezii călcate, crestele înzăpezite ale munţilor ca de altfel întreg peisajul alpin, iată tot atâtea lucruri care vin odată cu iarna, balsam picurat în sufletul iubitorului de munte. Este basmul pe care l-am aşteptat tot anul.


Dacă sunteţi din categoria comozilor, a dependenţilor de calorifer şi televizorul de acasă sau pasionaţi de cluburi şi interioare pline de fum de ţigară probabil nu-mi înţelegeţi nerăbdarea. Muntele iarna este natură în stare pură iar schiatul nu e altceva decât suprema ofrandă adusă muntelui, atunci când în alunecarea veloce brăzdezi cu oţelul schiurilor minunata lucrare a lui Dumnezeu. Schiul, cel mai de preţ sport ce le-a fost dat muritorilor de către zei. Nu vă privaţi de o astfel de experienţă. Ar însemna să trăiţi mai puţin.

Uneori, preţ de o clipă, mi s-a întâmplat să uit că sunt pe schiuri, timpul se suspenda anulându-se subit iar în hiatusul magic dintre cele două momente de veghe, trăiam o experienţă completă. Tot ceea ce simţeam era o plăcută senzaţie de lunecare în gol, de pace absolută, sublimă uitare ce avea loc pe fondul unui abandon total. Beatitudine. Totul avea durata unei bătăi de inimă apoi gata, pac, dispărea ca o vrajă. Începeam să-mi aud din nou respiraţia precipitată şi îmi regăseam trupul alunecând pe schiuri spre poalele muntelui.

Ori de câte ori mergeam la munte, la schi, aşteptam mereu să mi se întâmple clipa de fericire, care o dată savurată, să o aşez cu evlavie într-un colţ al sufletului meu de unde să o culeg în zilele în care sunt trist şi singur ca să mă liniştesc.

Cu bicicleta prin Bucuresti


O constatare populară spune că gradul de civilizaţie al unei ţări, oraş, comună sau cătun este direct proporţional cu calitatea drumurilor şi suportabilitatea vespasienelor sale, publice sau private (bar, restaurant, instituţii etc.).
Însă nu voi face acum o discuţie despre uşurinţa cu care am găsit veceul în chiar Teatrul naţional Bucureşti, ghidat fiind de pestilenţele emise, ci, voi adăuga pe listă criteriilor după care judecăm cât de civilizată este o comunitate, un alt element, indispensabil cred eu, pentru orice capitală cu pretenţii europene: pistele pentru biciclete.

Sunt pe rând felicitat, încurajat, descurajat, dispreţuit pentru că merg cu bicicleta în traficul din Bucureşti. Mulţi îmi spun că sunt inconştient, în timp ce alţii spun că dau dovadă de curaj. Oricum ar fi, trebuie ştiut că nu vreau să devin nici erou, nici martir şi nici vreun idol pentru amatorii de sporturi extreme. Nu vreau decât să pot merge cu bicicleta mea, unde vreau eu, fără ca aceast lucru să fie considerat un gest curajos, inconştient, nebunesc şi altele asemenea. Vreau ca mersul pe bicicletă să devină şi în ţara mea, ceea ce ar trebui să fie: ceva firesc, nu o aventură.

Vor spune unii, poate, uite-l şi pe ăsta, ce mai noutate şi asta cu pistele. S-a trezit că mai inventează odată roata. Fraţilor, opriţi-vă înainte de a ridica piatra de jos şi a începe lapidarea mea. Give it a second thought ! Vreau şi eu să-mi spun păsul, trăim într-o ţară liberă, am dreptul la asta. Asta e cam aceeaşi atitudine ca tradiţionala formulare "...la ce naiba să mai mergi la vot că oricum mergi degeaba !". Ei bine, aşa cum voi merge la vot, tot aşa îmi voi alătura vocea corului, deja existent, de protestatari ignoraţi în problema pistelor de biciclete. Am auzit de prea multe ori că degeaba voi striga şi mă voi zbate că oricum nu interesează pe politicienii care dau la o parte pe toţi din trafic ca să treacă ei.



Ca biciclist, am un mesaj către participanţii la traficul din Bucureşti.

- Către toţi şoferii care cred că pe drumuri trebuie să circule numai maşinile: domnilor, nu fiţi imbecili, mai recitiţi odată legislaţia insistând asupra noţiunii de vehicul (veţi descoperi că poate avea mai puţin de patru roţi) !

- Către şoferii de pe mijloacele de transport public: până acum destul de politicoşi în trafic, nu ma dezamăgiţi !

- Către şoferii de SUV: vă recomand o vacanţă in Elveţia. Desenele grafitti pe maşini ca ale voastre sunt la modă printre ecologiştii de acolo. [Sunteţi nişte filfizoni de toată jena]

- Către şoferii care parchează pe pistele de bicicleta sau obturează complet trotuarele: am început căutarea unui magazin de unde să-mi iau un spray grafitti durabil, cu vopsea persistenta, de calitate. Poate vă aduce Moşul de sărbători o maşină care să arate ca metroul din Eroilor spre Industriilor. Cool, nu ?

- Către taximetrişti: [pauză] ...., nu mai spun nimic că oricum e degeaba !

- Către toţi cei care nu au fost nominalizaţi încă: mulţumesc pentru înţelegere, cu voi la volan încă mai putem spera.





Astăzi ziarul Gândul titrează: "Din 2009, autorizaţia de Mediu pentru construire a noi drumuri va fi obţinută doar dacă se vor respecta prevederile privind pistele pentru ciclişti." Îmi pun un reminder pe net pentru 2009, să nu cumva să-i scape atunci când va veni vremea socotelii.

Un mesaj pentru primarul Oprescu: doctore, fă-ne piste că ne doare !!!

luni, 17 noiembrie 2008

Banc basarabeni

Dupa ce m-am jucat cu un soft de prelucrare audio foarte simpatic pe care l-am descoperit pe net (Audacity 1.3 BETA), am înregistrat un banc ieri. Mi-a placut experienţa şi aşa am decis să iniţiez secţiunea de bancuri.

Deocamdata primul din această serie. Sper să vă placă vocea mea. Enjoy it !

video

duminică, 16 noiembrie 2008

http://zososucks.blogspot.com/

Deşi mi-aş fi dorit să nu scriu despre un subiect aşa de tâmpit, cum este cearta bloggerilor, nu mi-am putut reprima reacţia firească citind grozăviile de pe diferite bloguri la adresa lui Zoso şi a altora.

Oameni buni, Internetul este un loc suficient de mare pentru toata lumea, nu vă mai păruiţi in public ca nişte prostituate care-şi disputa teritoriul de "lucru"! Nu sunt un blogger cu tradiţie, nici nu-mi doresc să fiu, însă tot ce îmi doresc e să nu-mi pierd bunul simţ aşa cum se pare că a început să li se întâmple unora.
Nu înseamnă că sunt un fan Zoso dacă afirm că are dreptate când spune că la el pe blog postează numai cine vrea el. Pentru numele lui Dumnezeu, e blogul lui, nu e TVR1 să fie plătit din bani publici, are dreptul să lase ce posturi doreşte, în funcţie de politica lui editorială, care în cazul blogurilor, e ceva pur personal. Aşadar, wake up people !

Veniti cu idei nu cu mârlanii pentru că nu e nimeni obligat să vi le accepte pe blogul lui.

joi, 13 noiembrie 2008

Patrimoniul nostru cultural (Partea 1 - Scuipatul)

SCUIPÁ, scúip, vb. I. 1. Intranz. A elimina din gură salivă, flegmă etc. cu o mişcare specifică a buzelor şi a limbii. ♦ Tranz. A arunca scuipat asupra (sau în urma) cuiva sau a ceva (sau a face numai gestul respectiv), în semn de batjocorire, de înjosire, de dispreţ; fig. a-şi manifesta dispreţul faţă de cineva (prin cuvinte, atitudini etc.). ♦ Tranz. A da, a azvârli ceva afară din gură, p. ext. din gâtlej sau din plămâni; a expectora. ♦ 2. Tranz. A elimina (ajutat de salivă) un corp străin aflat sau introdus în gură. 3. Intranz. şi tranz. Fig. A arunca ceva cu forţă. – Lat. *scupire.
Sursa: DEX ‘98 | 18 Jul 2004 |

De nobilă origine latină (vezi nota explicativă de la sfârşit), intrat în codul genetic al românilor, scuipatul ar trebui să aibă un loc de onoare în cultura autohtonă. Neoficial, face parte din patrimoniul cultural românesc. Alături de sora sa bună,înjurătura, scuipatul este bine reprezentat în toate păturile sociale din România.

Te supără vecinul ? Loveşte-l cu un scuipat şi te vei simţi mult mai bine (scuipatul terapeutic). Te deranjează ţiganii de pe stradă ? Treci imediat la acţiune înainte să sa o facă ei (scuipatul preventiv) ? Te-a jecmănit taximetristul ? Nici o problemă, o flegmă îţi va aduce liniştea. Te-ai plictisit să-ţi aştepţi iubita care nu mai vine pe banca din parc ? E în regula, încearca nişte tehnici noi de scuipat şi vei vedea cum aşteptarea devine mult mai uşor de îndurat. Dacă eşti chelner şi nu mai suporţi ingratitudinea clienţilor, care habar nu au prin ce treci pentru a le aduce mâncarea la timp, linşteşte-te şi plasează strategic o flegmuţă în mult aşteptata ciorbă. Doamne, ce obicei folositor, cât de răspândit este la noi, câte minunate feluri de a scuipa, câte beneficii aduce !

Pe stradă, la muncă, la şcoală, televizor, în pauza de cafea, pe trotuare, la tonete, autobuz, metrou, tramvai, piaţă şi aş putea continua aproape la nesfârşit, scuipatul este omniprezent în mioritica noastră ţară.

De asemenea, scuipatul nu este mereu acelaşi, el este divers, în funcţie de personalitatea celui ce-l produce şi împrejurarea în care-l foloseşte. Astfel, semantica gestului lichid poate fi extrem de diversă căci “marele S” poate fi: şmecheresc, ofensator, prietenesc (îmi amintesc cum elev fiind, colegii mei se scuipau cu pasiune prin pauze, fără nici un fel de supărare), vulgar (cei din clasa de jos scuipă aşa), elegant (am remarcat suave cuconiţe ce-şi lepădau cu delicateţe preţioasa umoare în batistuţe dantelate), sfidător (în faţa unui individ de condiţiune superioară), complezent (când eşti în gaşcă şi spui un banc) şi aşa mai departe. Ce practică sofisticată, câtă semnificaţie ! Mă îngrozesc când văd cum oamenii nu aprofundează suficient acest domeniu atât de important. Ah ignoranţa asta !

Dorinţa nestăvilită a românilor de a-şi elibera fluidele bucale pretutindeni dar mai ales, asupra semenilor lor este impresionantă şi demnă de toată admiraţia. Este un proces natural al cărui firesc demult trebuia să se reflecte în educaţia noastră. Totuşi, nici până la ora actuală, în manualele de pe care învaţă copiii noştri nu ai nici măcar un singur capitol care să-i înveţe cum să scuipe corect. Trebuie să facem lucrurile ca nişte ageamii şi să ne scuipăm aşa, fiecare cum crede de cuviinţă, după cum ne duce capul ?

Oare de ce naiba o fi atât de mult ignorat in etichetă ? Ar trebui ca toată lumea să fie educată încă din copilărie să scuipe frumos, educat, fără furie, fără înjurături dar cu maximum de beneficii. Să fie eficientizat. Să fie construite locuri special amenajate, să avem concursuri, campionate iar la televizor artiştii scuipători să ne încânte cu flegmele lor maiestre. De ce naiba, noi romanii, suntem sortiţi să nu facem nici un lucru ca lumea, până la capăt ? De ce trebuie să fim ipocriţi şi încă să pretindem că nu este estetic sau moral să scuipi atunci când îţi vine ?

Dacă ar fi ştiut occidentalii să scuipe ca noi, cu siguranţă că ar fi fost plini de şcoli, academii şi institute celebre cu rating mare. Dar la noi … nimic. Amatorism.

Offf, nimic nu merge in tara asta !

Nota: a nu se confunda cu scuipatul de seminţe care este un capitol complet diferit în istoria civilizaţiei româneşti.


Blogo Revolutia



Azi dimineata, in metrou, am fost martorul involuntar al discutiei dintre doi adolescenti:

Primul puber: - Baaai, si-a facut Gina blog, sa vezi ce poze tari a pus.
Al doilea puber: -Aaaa, pai eu stiu de mult. O am deja in blogroll. Ieri in pauza de la zece i-a facut poza profei de chimie cand s-a impiedicat si a pus-o pe blog. Am crapat de ras …

Atunci eu mi-am zis: mai sa fie, unde s-a ajuns si cu internetul asta. Nici nu poti sa te scarpini si tu ca omu undeva, dupa un colt, ca te si vede cineva si te pune pe blog. Dar stii, poate ca nu-i deloc nasol si bagatul nasului in toate oalele ce fierb lasate fara capac poate fi un lucru foarte bun pentru mica noastra republica damboviteana. Asa trebuie sa circule informatia intr-o tara democrata.

Sa va spun cum sta treaba cu blogurile astea. Voi incepe printr-o comparatie, cred eu, destul de buna. Asa cum exista si supermaketuri si tonete tot asa exista si mega agentii de stiri si bloguri.

Modul de gestionare si distribuire a informatiei s-a democratizat si acum, cu ceva inteligenta, oricine se poate integra in fluxul informational.

Odata cu “revolutia amatorilor”, pompos numita web 2.0 oricine poate sa-si expuna aberatiile sau genialitatea pe internet. Daca inaintea aparitiei blogului trebuia sa fii in posesia unor cunostinte minime de html pentru a crea o pagina, acum nu mai trebuie sa stii nimic, iti faci blog si gata. Trebuie doar sa stii sa scrii.

La treaba flacai !

 

blogger templates | Make Money Online