Blogu' lu' Blogescu - A BRAVE NEW WORLD


Dialog imaginar: Am spus că nu mă consider un Socrate. Dar cum vă socotiţi? Popă, zic. Şi unde aveti parohia? - N-am parohie, dar spovedesc pe unde pot.

joi, 25 decembrie 2008

Amintiri dintr-altă lume

Satul meu e buricul lumii iar copilăria mea este, într-un fel deloc mistic, centrul lipsit de echivoc al unei istorii cu care îmi e tot mai greu să mă împac.

Aşezat într-o depresiune ca o covată, la noi întotdeauna era mai frig, iar vremea mai târzie faţă de locuri aflate la doar două dealuri mai încolo. Un microclimat, cum aveam să învăţ mai tîrziu, unde primăvara venea la două săptămîni după restul lumii, iar poamele înfloreau şi se coceau aşijderea. Suit pe Dealul Buţurenilor, de unde se vede Ceahlăul în zilele senine, dealurile nesfîrşite ţi se dau generos vederii, copleşindu-te cu impresia unei urieşeşti turme de bouri ce s-a aşazat molcom la rugumat, desenând firesc linia orizontului cu spinările lor, curbate de un estetism bizantin aşa cum este de altfel întreaga ţară a Moldovei. De stai şi priveşti în zare nici nu ştii cum te păleşte mirarea lucrurilor deja ştiute, dar care acum, în tainic ceas de asfinţit te umplu de un simţ al vieţuirii şi-ţi îmbie cugetul, la nestăpânite gânduri de "ce-o fi şi cine-o mai fi dincolo de dealurile noastre".

***

În mijlocul satului, mărturie a importanţei sale, stă parcul burjuilor dimpreună cu conacul său, toate aparţinând neamului Cărpeştilor, veche familie de boieri moldoveni menţionată de Dimitrie Cantemir în „Descrierea Moldovei" pintre vechile neamuri ale ţării, familie la care străbunii mei au fost vreme îndelungată vrednici logofeţi. Când urgia roşie de la răsărit s-a abătut şi asupra noastră iar Cărpeştii au hotărât că Franţa va fi locul ce le va'ngropa neamul de'amu 'nainte, conacul a devenit "Casa Pionierilor", iar parcul, laolaltă cu celelalte acareturi, simple dependinţe, ateliere şi locuri de depozitare dar mai ales, fermecatul univers al copilariei mele. După ce vremea îl preschimbase într-o nedorită amintire a burghezo-moşierimii, parcul cel frumos de odinioară, cu fântână arteziană în mijloc, alei îngrijite mărginite de castani şi nuci sălbateci, iubitul loc de plimbare şi licoroasă hodină pentru finele obraze boiereşti, căzu într-o paragină atât de aţâţătoare pentru imaginaţia unui copil încât cele mai frumoase poveşti ale copilariei mele au izvodit de acolo, de pintre arborii cei bătrâni şi tăinuitori. Odată cu poveştile pe care le-a născut, pâlcul de pădure m-a creat şi pe mine dimpreună cu o întreagă generaţie ce umblă acum risipită prin lume.

***
Vara, dacă nu eram la scăldat sau furat de hultoane, împreună cu vajnicii mei tovarăşi de joacă, alergam cât era ziulica de mare prin parc, pintre bălădăile de-un stat de om, scociorînd cele mai neatinse cotloane, găsind ascunzători demne de tainele noastre, pentru a căror proteguire ne legam prin solemne jurăminte ce nu ţineau niciodată mai mult de trei zile. Ne închipuiam haiduci de temut, voievozi sau orice alt fel de eroi descălecători ai închipuitelor noastre moşii pe care ni le împărţeam cuviincios după rang şi vitejie. Toate acestea se petreceau spre ciuda lui "Victor nebunu", paznicul parcului şi duşman primejdios, cel care, sătul de prăştiile, săgeţile şi bine ticluitele noastre vicleşuguri şi prădăciuni prin livada şcolii, nu contenea a pohodi în căutare de semne lăsate de noi, cu speranţa veşnic înşelată, că odată şi odată ne va prinde urma şi ne va veni de hac. Şi uite aşa vara curgea pe nesimţite, bucurându-ne traiul de copii lipsiţi de griji.

***



Iarna nu era mai puţin fermecătoare sau lipsită de zbenguieli. După primul îngheţ ne rupeam hainele în coate pe duruiuşurile de care nu ne mai săturam "în pauza mare", iar la căderea primului omăt, o luam voiniceşte spre derdeluşurile satului. Ne adunam "la morman", în parc, unde făceam pocinogul la sănii cu care ne lăudam care mai de care şi pe urmă ne întrebam unde vom merge: pe vale "la Femeloaia", "la Simion" sau "la Brutărie" ? acestea erau locurile noastre, toate uliţe ale satului. Se discuta aprins, cu multă îndârjire, fiecare având hatârul lui pe care şi-l apăra cu străşnicie. Odată hotărârea luată, mergeam de-ndată într-acolo, iar zarva noastră punea stăpânire pe toată uliţa care devenea dulcea noastră povară, plăcutul surghiun al cetei de sisifi zglobii cu glasuri ascuţite care-şi trăgeau într-una săniile spre vârful pantei spre a gusta bucuria de câteva clipe a zdruncinatei coborâri. La săniuş, timpul părea că trişează mereu, pomenindu-ne deodată cu noaptea peste noi, nevoiţi să ne întoarcem fiecare la casele noastre obosiţi, îngheţaţi dar fericiţi, cu gândul la minunile zilei de mâine.

***

Dar nimic din toate astea nu se compara cu Sărbătorile, care începeau pentru noi în noaptea Sfântului Andrei - singura din an în care animalele vorbesc, fetele-şi pot vedea ursitul în oglindă la miez de noapte iar dracii îi caută pe cei născuţi cu căiţă să le ia sufletul - şi se terminau de Bobotează când popa Talpalariu, cu odăjdiile puse, umbla prin sat cu dascălul, aghezmuind şi binecuvântând gospodăriile. În timpul sărbătorilor toate deveneau altfel, timpul îşi pierdea lentoarea devenind grăbit şi plin de el însuşi, condensând în chip misterios bucuria şi fericirea parcă a întregului an ce se scursese.

Masa de Crăciun, această liturghie a gustului, se aşternea generos pe faţa albă de in a mesei lungi, blagoslovind aşteptările tuturor, şi ale celor mari, şi ale prichindeilor care eram. Dar s-o luăm cronologic: porcul, care după un an de scărpinat şi alintat îşi împlinise traiul în ajunul Crăciunului, boloborosea acum la foc domol în oalele cele mari de tuci, transformat în tochitură şi caltaboşi, în timp ce mama pregătea pelincile Domnului, turtele cu julfă şi nucă din care, în momente de deliberată "neatenţie", mai furam câte-o bucăţică pe care-o molfăiam pe ascuns. În tot acest timp, oalele cu dulceţuri şi şerbeturile cetluite trainic cu sfoară de cânepă şi hârtie începeau să iasă din întunecatele abside ale cămării, căutându-şi câte un loc în aranjamentul mesei. Nu lipseau nici plăcintele "poale'n brâu", prăjiturile ţărăneşti cu stafide de casă şi "învârtita" cu nucă încleiată'n miere de albine. Cozonacii bucălaţi erau duşi la cuptiori la Mam'Mare, cum îi spuneam noi copiii, mătuşa Marghioala cum îi spunea lumea în sat, inimoasa noastră vecină care avea grijă de noi ca de copiii ei. Mi-a rămas întipărită în minte destoinicia cu care mânuia lopata de lemn când îi învârtea şi cum mai fugeam de apriga ei dojană atunci când încercam să sluţim cozunii cei fierbinţi cu ciupiturile noastre pofticioase. Când, în cele din urmă, totul era gata, parcă îmi răsună şi acum în urechi invitaţia multaşteptată: "Poftiţ şî mâncaţ c'avem di tăti !" iar noi ne aşezam la masă chicotind şi veselind, cuprinzand din ochi întinderea ademenitoare a mesei plină de bucate.


Ehehei.., de bună seamă că Sărbătorile erau pentru toată lumea o feerie culinară ce te asalta cu bunătăţi din toate părţile, dar pentru noi copiii, Sărbătorile mai însemnau şi altceva, mult aşteptatul prilej al agonisirii de ceva arginţi fără a mai cere taţilor şi mamelor noastre scăpând astfel de irosirea unor linguşeli ce puteau fi folosite cu alt prilej. După pravilă şi stat tot copilăretul mergea care cu colinda, care cu steaua, uratul sau sorcovitul. Când mă făcusem ceva mai măricel, mergeam cu ursul, scăpând de umblatul în ceată cu ţâncii colindători. Îmbrăcat urs, mergeam ţanţoş pe uliţele satului, plesnind de fudulie că nimeni nu mai era ca mine. Moş Mihai de la Iazul Mucului, ne făcuse mie şi fratelui meu, toate cele trebuincioase pentru a umbla cu ursăritul aşa cum se cuvine: chipiu plin de mărgele cu pampon mare, roşu, diagonale bătute'n ţinte, cap de urs cu lanţ, blănuri, opinci şi cel mai important doba din piele de câne cu veşca dintr-o sită stricată de-a mamei pe care o puneam sus, pe sobă, să se'ntindă şi să sune bine.

Uite aşa îmi petreceam copilăria şi Sărbătorile, fericit aman în paradisul meu multicolor, uitând de mine însumi, înfruptându-mă fără să ştiu din norocul cu care eram binecuvântat.

Timpul care atunci era bun cu mine, astăzi este tot mai puţin îndurător ciuntind multe din aventurile şi păţaniile înfruntate odinioară cu multă vitejie, din sunetele şi gusturile ce mă încântau, făcând ca oamenii şi fermecatele locuri de altădată să cadă în uitare odată cu anii ce nu contenesc a se cresta pe răbojul fiinţei care sunt. Dar poate că şi uitarea îşi are rostul ei, aşa cum ne spune Eclesiastul, că pentru orice lucru este un timp şi o judecată iar cum timpul s-a scurs, am rămas cu judecata care îndeamnă la aducere aminte şi mă face să zâmbesc şi să fiu fericit, acum, în această zi de Crăciun.

Dor de ducă


Cum călătorului îi stă bine cu drumul, voi călca pe urmele aromânilor ce-şi păşteau turmele prin munţii Rila, aşa cum ne povestestea bunul domn Liseanu în cartea sa despre oraşele şi cetăţile antice din noile teritorii ale României, în urmă cu o sută de ani.

Se spune că numele munţilor, Rila, ar fi de origine tracică, însemnând "muntele bine udat" datorită mulţimii gheţarilor şi izvoarelor termale ce se agăsesc din abundenţă. Câteva din cele mai importante râuri ale Balcanilor izvorăsc tot de aici.

Borovets (“bor” în bulgară înseamnă “pin”) locul meu de destinaţie, se află la 1300 de metri altitudine, cu vedere spre vârful Musalla (2925 m), cel mai înalt din munţii Rila şi întreaga peninsulă balcanică
.


miercuri, 24 decembrie 2008

Filobancuri

Care e diferenţa dintre un filosof şi un inginer?

Cam 2000 de ani !


De câţi maeştri Zen este nevoie pentru a schimba un bec?

Doi. Unul care să-l schimbe şi altul care să nu-l schimbe.


De câţi marxişti e nevoie pentru a schimba un bec?

De nici unul. Orice bec conţine sămânţa propriei revoluţii.



De câţi filosofi e nevoie pentru a schimba un bec?

Hmmm... e o întrebare bună, nu?
Defineşte mai întâi 'bec'...
De unde ştim că trebuie schimbat?


Român condamnat la 117 ani de închisoare


Ca să viu şi eu cu o ştire de scandal uite că am găsit un individ care bate toate recordurile în materie de sentinţe primite de români în străinătate şi pe care presa din România încă nu l-a descoperit(sic!). Toţi mailaţii şi ţiganii de prin Europa cu care presa ne-a făcut capul mare se dovedesc a fi nişte juniori pe lângă individul din imagine. Am făcut şi ceva investigaţii la New York să aflu mai multe. Aşadar, ipochimenul(Mihai Gheorghiu), are 30 de ani, nu este cetăţean american(deci e român 100%) şi este din Bucureşti unde-l are încă pe tac-su (Mihu Gheorghiu, şi el cu mandat de arestare în statul New York) dar care stă refugiat în Drumul Taberei unde joacă table cu prietenii lui pensionari.

Mai mult, new yorkezul nostru dâmboviţean este prieten şi tovarăş de "combinaţii" cu fiul generalului Nicolae Niţu (fostul şef al Poliţiei Capitalei) cu care se ţinea de felurite nebunii(fantezii?) cu carduri, nebunii pedepsite la nivel federal în SUA, pe vremea când Niţu senior era încă în funcţie şi ne păzea de băieţii răi ai Bucureştiului.

Ce să mai zic,
acum omu' e necăjit rău zbătându-se de trei ani în recursuri care nu duc nicăieri, a făcut deja bogaţi câţiva avocaţi din statul Virginia, dar degeaba că "la ei" nu e ca "la noi". Adică fraierii dă americani are justiţie unde sentinţile se dă fără şpagă. Hoţul prost şi cu tupeu "dă capitală" şi-a găsit locul perfect de unde să fure: din Arlington care e peste gard de Pentagon, unde sunt supravegheate şi bordurile de la trotuare. Offf, neinspiraţia asta !

Dar hai să nu fim câinoşi acum înainte de sărbătoarea naşterii Domnului. Compatriot d-al nostru fiind, eu îi urez succes şi să aibă parte de judecători mai puţin strânşi la inimă ca până acum şi mă întreb dacă Ambasada României sau Consulatul au mişcat ceva în cazul lui că deh, lu' Mailat i-au pus avocat ca ne şifona imaginea peste hotare. Poate scapă şi el cu un 50 de ani că sentinţele astea de sute de ani parcă's prea de tot. Ai dracu americanii aştia cu aritmetica lor !

P.S. Istoria lui, aşa cum e relatată de povestitorii poliţiei din Arlington
pe "blogul" lor o găsiţi aici.


marți, 23 decembrie 2008

Un fel de manifest


Deşi nu simt că merit aprecierile domnului Suciu(chiar nu e falsă modestie!), mă simt flatat de ele(ihi!).

Cu blogul, am început "la mişto" cum se spune, şi cred că voi staţiona în zonă. De aceea blogul meu arată cam ca băcănia de pe colţ, cea din scara blocului unde găseşti "de toate", de la detergenţi, pastramă şi pân' la ace de cusut. "La mişto" e varianta de Colentina sub care a supravieţuit ironia socratică, importată din provincie şi plasată de un destin ciudat printre şmecheri şi chinezi, la intersecţia dintre discursivitate şi onomatopee, fără altă ţintă decât exagerarea bombastică ce pară să fi infestat blogosfera românească

Nefiind un partizan al ideii de progres(grrrrrr!), sunt în schimb un fidel al ideii de paradigmă sub cea mai kuhniană accepţiune a sa. Aşadar, cred că ideile îşi croiesc un drum al lor împinse de voinţa şi priceperea subiectivităţilor ce le-au dat viaţă, credinţă ponderată de conştienţa faptului că's altoite şi de forţa conjuncturilor. Această aserţiune m-a transformat într-un duşman neîmpăcat al autorităţii, pe care o văd ca pe un compositum de artificii epistemice din care statuia autorităţii este apoi turnată. Nu e bine, nu e rău but that's the way it goes !

Blogescu nu e o persoană care se ascunde, aceasta este doar o aparenţă, identitatea sa bucurându-se de o minimă protecţie(pe google pot fi găsit în mai puţin de 2 minute), e poate un alter ego izvorât din plictiseala corporaţiei la care lucrează, unul din imboldurile unui eu(a se citi profilul) ce a reuşit să treacă de pragul unei indezirabile comodităţi, a unei laşităţi burgheze pătrunsă în fire de câţiva ani încoace.

Mă înclin în faţa argumentului şi a bunului simţ, acesta fiind felul meu de a-mi manifesta responsabilitatea în spaţiul virtual. Îmi displac blogurile în care se exagerează cu "profunzimile", acele emfatice manifeste personale, materializate prin înregistrări(audio/video) ale propriilor cugetări şi fotografii ostentative în posturi de homo hamangians(naiv şi revoltător, ce naiba!).

Blogescu e antidotul meu pentru mine însumi. E falsa mea salvare de teroarea unei istorii cu care nu pot încă să mă împac, tristă teodicee a unui eşuat în contemporaneitatea capitalei ţărişoarei "ca un buchet de flori" în care nu a dorit să ajungă.

luni, 22 decembrie 2008

Bunicuţa bolşevică Iliescu


Oribilul bolşevic Ion Iliescu, unul din artizanii loviturii de stat din decembrie "89 şi cel care ne-a vârât
pe gât comunismul cu faţă umană, vine acum cu tupeu "să pună şi el o coroană" la monumentul Eroilor Revoluţiei Române.

Luat la trei păzeşte de una din victimele comunismului şi a Revoluţiei, Iliescu nu găseşte de cuviinţă să spună altceva decâ că respectivul e un dezaxat. Bravo bunicuţo, să ne trăieşti ca să te vedem şi la anul cum iei ouă în cap la comemorarea victimelor tale !







duminică, 21 decembrie 2008

To all those who lived on the streets


"This song says, no matter who you are, no matter where you go in your life, at some point you gonn' need somebody, to stand by you" (Roger Ridley - Street singer)


joi, 18 decembrie 2008

H.R. Patapievici, un ticălos ?


Pornind de la articolul lui Cornel Nistorescu pe care l-am găsit aici(click), încep să-mi pun(iarăşi) anumite întrebări vizavi de viaţa şi personalitatea lui H.R. Patapievici. Că senzaţia de clică culturală pe care o aveam de ceva ani începe să se confirme tot mai mult, că nici Patapievici şi nici Tismăneanu nu au căderea să o facă pe-a justiţiarii nu ar avea atâta greutate dacă toate aceste lucruri nu ar fi dublate de modul suspect prin care sus numiţii se eschivează de la explicaţii şi asumări.

S-a vorbit mult, s-a scris mult însă dincolo de mirarea mea vizavi de neaşteptata conversie a unor beneficiari ai sistemului în icoane de teoreticieni reper ai aceluiaşi sistem rămân atitudini şi explicaţii pe care încă le mai aşteptăm cu toţii.

Îmi place să vorbesc bazându-mă pe fapte. Că Patapievici, într-un articol ce s-a remarcat prin cinism, compară România cu fecalele pentru ca mai apoi să se delimiteze nonşalant printr-un "nu mă mai reprezintă" este un fapt. Că, la fel ca şi Vladimir Tismăneanu, este odrasla celor ce ne-au îngenuncheat ţara vreme de cincizeci de ani, este un alt fapt. O evidenţă de ordin apodictic, pe care nici măcar ei nu au îndrăznit vreodată să o nege. Că a trimis la München, doi foşti colaboratori ai Securităţii să reprezinte România şi oricât de valoroşi ar fi ei din punct de vedere profesional, tot colaboratori rămân este iarăşi un fapt. La fel ca şi supărarea Hertei Müller care, ca intelectual ce înţelege prea bine situaţia neplăcută în care a fost pusă România şi nu vrea capete ci doar dreptate spunând elegant: "Prin protestul meu n-am pus niciodată sub semnul întrebarii ICR. Patapievici mi-a stârnit supărarea.", nu-şi retrage acuzele, cum s-a insinuat, ci doar clarifică.

Acest doctor Faustus cu multă îndemânare la folosirea neologismelor pe care ni le vântură ameţitor prin faţa ochilor se dovedeşte însă a fi unul destul de stângace sau, în orice caz, extrem de neinspirat în alegerea trucurilor care nu mai conving o audienţă din ce în ce mai conştientă, mai trezită.

Mă simt din ce în ce mai mult ca fiind încă unul din naivii care au dat buzna să cumpere Omul recent, un fraier care a încercat sa vadă cerul prin aceeaşi lentilă ca celebrul fiu de NKVD'ist şi a năzuit la descifrarea alambicatele puncte de vedere ale aceluiaşi filosof delicat cu faţa mereu tristă şi gânditoare.

Prins de o retorică a incertitudinii întreb: what's next domnule filosof ?

Later edit: Tânjesc la ceasul când vom putea găsi pe rafturile librăriilor poate cea mai aşteptată autobiografie ce s-a scris după 1989.

Even later edit: Pentru a răspunde o dată pentru totdeauna comentariilor de felul celor de mai jos voi spune că părerea mea a fost fundamentată nu de Nistorescu, pe care-l ştim cu toţii cine e, ci de Paul Goma, victima elitelor româneşti ce i-au refuzat sistematic reintegrarea în spaţiul cultural şi social românesc şi înainte, şi după 89.
Citez din interviul luat de Flori Stănescu, publicat anul acesta într-un volum apărut la editura Vremea.
"Credeam că ştiu totul despre frica la scriitorul român, despre tremuriciul lui permanent, pricinuit de laşitatea-i structurală, de lipsa lui de coloană vertebrală când este vorba de operaţia extrem de complicată: fie obţinerea nemeritată a unui ciolan gros, gras, fie doar a unui coltuc de pâine neagră. Însă când am aflat că - "în plină democraţie" (în 2007) - ditamai directorii de conştiinţă au acceptat (au fost poftiţi?, s-au poftit singuri?) să fie duşi cu avionul personal, îţi dai seama ?, cu avionul, nu cu trenul; prezidenţial, nu ...neprezidenţial!, la tronul estival al Băsescului cu acelaşi nume, pentru a-l asigura de ...
De ce anume l-au asigurat pe Băsescu conştiinţele naţiei, elitarzii drojdiei, smântânimea României: Liiceanu şi Patapievici şi Mihăieş şi Tismăneanu şi cine va mai fi fost, cu tot neamul lor de râme, de slugi de profesie, de vânzători de sine şi de toţi alţii, altfel chicotitori înde ei, făcându-şi cu ochiul, adică: l-am tras în piept şi pe ăsta...?"

Faptul că toţi aceşti intelectuali, în pofida influenţei lor recunoscute pe lângă tronul prezidenţial, nu au mişcat un deget pentru reabilitarea lui Goma, care acum, după aproape douăzeci de ani de la pseudo-revoluţia română, este la fel de lipsit de drepturi ca şi pe vremea lui Ceauşescu, în propria ţară cum vi se pare ? Nu-i aşa că îi cam descalifică pe toţi finii intelectuali la capitolul bune intenţii şi probitate morală ? Dacă vrei poţi să mă consideri un gomist, un individ care înjură pe aproape toată lumea însă cel puţin sunt rezonabil faţă de mine şi faţă de toţi cei care şi-au luat şuturi în gură de la alde Pleşiţă.

Încă o dată: pentru mine, Goma e de ajuns.
______________

One more edit:

Horia Roman PATAPIEVICI, TVR Cultural, 16 aprilie 2007:

"Tatăl meu a fost un refugiat din Cernăuţi. Venirea sovieticilor l-a făcut să se refugieze: nu în ce mai rămăsese din ţară, despre care credea ca va fi şi ea în curînd invadată, ci în Polonia. Oricât ar părea de ciudat azi, oamenilor din mediul social al bunicilor mei le părea în 1940, în Polonia împărţită, mai sigur sub nemţi decât sub sovietici.

Toată viaţa lui, tata a rămas îngrozit de ruşi. [...] Din familia mea paternă nu au supravieţuit decât doi oameni: unul era tatăl meu, celălalt unchiul lui. Dintre aceştia, numai unul a mai putut avea, cum se spune în Biblie, fii şi fiice. Sovieticii, pentru mine, sunt ucigaşii neamului meu.[...]"

Mai jos, facsimilele declaraţiilor lui Dionis Patapievici, tatăl lui H. R. Patapievici, despre care acesta spunea că ar fi fost anticomunist, refugiat şi extrem de reticent cu ruşii/sovieticii.








miercuri, 17 decembrie 2008

Maşina lui Eminescu


În urmă cu câteva zile, printre nuanţatele sale mofturi de ochelarist, domnul Suciu plasează şi relatarea unei întâmplări hazlii în care protagonista, o doamnă ferm convinsă că autorul celor trei muşchetari este acelaşi cu cel care a pus pe hârtie şi spaimele lui Macbeth, îşi susţinea plină de candoare părerile, chiar şi după ce a fost corectată.


Asta m-a făcut să-mi aduc aminte de o întâmplare oarecum asemănătoare, care deşi adevărată, sună aproape ca un banc.


Cu ceva ani în urmă, în Piatra Neamţ, se celebrau nişte ani de la naşterea poetului naţional (nu mai ţin minte detalii). Evenimentul era găzduit de Muzeul de istorie, o clădire impozantă aflată în chiar centrul urbei, unde invitaţii încă soseau fără contenire. Peste tot prin oraş, evenimentul era anunţat cu afişe iar pe frontispiciul clădirii gazdă era pus un banner imens "Eminescu, xx ani de la naşterea poetului naţional".


Afară pe scări, împreună cu nişte amici ieşit fiind la o ţigară (fumam din greu pe vremea aia) am fost martorul următoarei scenete. Un individ cu profil de boxer, cercel în ureche (cu pietricică!) şi lanţ de aur masiv care-i atârna la gât ostentativ, scoate capul afară din Siegfriedul lui cu număr de Germania(cum altfel?) şi ne întreabă "care e faza pe acolo".


"-E ziua lui Eminescu, răspunde unul dintre noi !
-Da cine e mă rog Eminescu ăsta, de vin atâtea maşini la ziua lui că eu n-am auzit de el, e vreun şmecher nou prin oraş ?
- Păăăi, e un om important care ..., dau să răspund fără a-mi încheia vorba când individul întreabă abrupt cu aceeaşi mină intrigată:
-Şi ce maşină are mă, Eminescu ăsta al vostru ?"

Carevasăzică relaţia dintre Siegfriedul cu mulţi cai putere şi Spirit îşi are istoria proprie. Dar mă opresc aici să nu fiu întrebat ce maşină am. Aş pierde inevitabil, n-am nici carnet.

luni, 15 decembrie 2008

Amintire cu Scriabin


"
No composer has had more scorn heaped or greater love bestowed"







În pauza de doar o pătrime, ascunsă între tonurile şi semitonurile ce mi se răspândesc în suflet, îi pot auzi respiraţia care aproape că face parte din partitură. Şi ea are metrică. Iar braţele ei, ah braţele parcă sunt mai albe ca oricând...


duminică, 14 decembrie 2008

Hopa tropa Penelopa


Aruncându-mi ochii pe blogul turbo scriitoarei virtuale Zaza, să văz dacă a mai lătrat ceva de subsemnatu', bag repede samă că dorind să arate planetei cum se delectează ea cu dulceaţa slovelor de odinioară, se dă în stambă cu traducerea unui text moldovenesc.

După prima ocheadă, observ cum specialista noastră în jde mii de limbi şi scrieri străineşti, înfulecă pofticioasă cuvinţele din text şi mai ales, schimbă după bunul(?) plac, forma cuvintelor. Astfel, "cu" devine "ca", cuvântul "răsăritul", cu de la sine putere îl articulează făcându-l "răsăritului" iar "vede" este transformat,
de două ori în acelaşi paragraf (sic!), în "vide".

Este cunoscută tentaţiunea unor scribi de a face textele/cuvintele să pară mai arhaice decât suntu. Trebuie să remarc performanţa de a nu strecura niscaiva deformări semantice, probabil textul era prea scurt. Zaza, eu zic să rămâi la franceză, întrucât diortosirea textelor moldoveneşti nu e la îndemâna oricui. Ai fost simpatică.

Admirabilă admiraţia admirabilei dudui pentru textele de acest fel chiar dacă intenţia unor astfel de transliterări e cretină şi impregnată de vanitate. În mintea mea persistă doar imaginea săracului herţean care nu ştia că posteritatea moldovenească, din România şi afara ei, va ajunge, un secol mai târziu, să fie tratată ca un neam de leproşi în capitala românilor, tocmai din pricina felului cum vorbesc. Mi-e silă de toate aceste "recuperări" romanţioase vizavi de care nu pot afişa decât un dispreţ suveran. Asta nu că nu ar fi necesare, ci doar pentru că sunt la fel de ipocrite ca studiile bursierilor de la Yale despre masacrele armatei SUA asupra indienilor. Bietul Hurmuzachi, cică ar fi următorul.

Later edit: Cum Zazei nu-i place absolut nici un fel de critică, chiar dacă este bine intenţionată,
şi de astă dată a sărit ca urzicată în stilul ei consacrat, numindu-mă cum i-a venit la gură. Prin urmare, îmi cer scuze că am scris cele de mai sus. Ignoranţa, prostia şi maliţiozitatea rămân în continuare păcatele mele capitale. Ce să-i faci, nu am ştiut că nu trebuia nimeni să observe !

Even later edit:  Pacea s-a aşternut totuşi peste blogurile noastre. Chiar dacă chinuită şi insuficientă, e totuşi pace. Faptul că ţin şi acum sub lacăt trei drafturi, printre cele mai oribile scrise de mine vreodată, diatribe înveninate cărora nu m-am îndurat să le dau drumul, a înclinat balanţa în defavoarea mea. Am acceptat în cele din urmă să primesc mai multe lovituri decât am dat. Desigur, este numai o apreciere cantitativă. Sper doar că gestul meu va fi interpretat ca un semn de bună credinţă (aşa cum este de fapt) şi va explica lipsa scuzelor într-un chip suficient de lămuritor.

vineri, 12 decembrie 2008

Dedicaţie generaţiei 27


Quheleth sau sensul libertăţii


"Lumina este dulce şi plăcut este ochilor să privească soarele"


Azi dimineaţă mă gândeam că eliberare e un cuvânt întotdeauna nepotrivit, ce presupune sentimente revanşarde în care ideea de represiv este conţinută implicit. Viaţa mea pare să nu se potrivească sau să aibă cea mai mică nevoie de această asociere. De aceea, prefer cuvântul libertate.

Experienţa libertăţii o trăiesc deplin, ca un acord definitiv cu aerul pe care-l respir şi absenţa totală a contradicţiei.

Am fost sunat de o companie astăzi. Ofertă de job. O doamnă a turuit neîntrerupt despre potrivirea mea cu profilul căutat de ei şi virtualele oportunităţi care stau doar la un interviu depărtare de mine. Am spus politicos că nu vreau să-mi las slujba pe care o am deja. A insistat, aşa că am cerut un salariu absurd şi m-a lăsat în pace. Totuşi simt nevoia unei citări a domnului J: "however, there is a certain love of pursuit, from games to love to being headhunted into my current job".

Realitatea e că nu mă preocupă decât filmul meu, la care tocmai am început să lucrez cu îndârjire. Azi am vorbit cu domnul T la Londra şi mi-a făgăduit tot sprijinul său în privinţa scenariului iar D a acceptat să lucreze pe imagini. Am obţinut nişte acorduri iar asta e perfect.

Am decis să amân pe moment replica murdară ce-o datorez intelectualei descreierate cu care m-a pus naiba să mă încurc pe blog. Epoche. Aşa cum bine m-a învăţat Husserl,transform infama creatură într-o pretenţie de existenţă. Fuck off creature ! Done.

Repriza de înot de după job, m-a binedispus şi mai mult. În ciuda preţurilor piperate, locul pe care-l frecventez îşi merită banii. Cu excepţia câtorva VIP-uri care se prefac că sunt şi ei oameni obişnuiţi, totul e ok. Turele de înot mi-au redat încrederea în mine şi mi-au adus aminte ca sunt acelaşi om care astă vară a făcut trei sute de kilometri cu bicicleta în 22 de ore.
Imersiunea mă plasează în plăcutul straniu al undelor albastre şi mă transformă într-o altă fiinţă. Beatitudine. Zâmbesc vesel şi scot zgomote de delfin. Mă opresc simţind priviri aţintite asupră-mi. Salvez aparenţele simulând o falsă înghiţitură de apă. Surogatul Marelui Albastru îmi umble inima de bucurie chiar dacă nu e la fel ca Edenul subacvatic populat de corali multicolori de la tropice. Aqua profundis mă umple de un copleşitor sentiment prenatal pe care vreau să-l trăiesc la nesfârşit. Sunetul este abolit, percepţia mea vizuală se preschimbă într-un ceva albastru care se unduieşte hipnotic. Stau sub apă aproape până la sufocare.

Jacuzzi. Privindu-l bolborosind în jurul meu, mă imaginez victimă a unui ospăţ de canibali. Pe margine, un domn cu slip negru şi păr abundent pe omoplaţi mă priveşte insistent. Seamănă cu un iac tibetan. Îmi pironesc privirea într-a lui până cedează. Mă uit iarăşi la jacuzzi şi de astă dată viziunea supei primordiale mi se îmfăţişează cu claritate. Îmi dau seama că amicul cu care am venit, mi-a povestit ceva în tot acest răstimp iar eu am aprobat maşinal. Încercând să prind din urmă firul povestirii, remarc iarăşi cum domnul cu slip negru şi spatele ca o mochetă se holbează iar la mine. De data asta, mă ridic brusc şi plec spre saună.

Sauna: 95 de grade Celsius, o adevărată anticameră a Iadului în care mă vâr cu plăcere. Faza cu sauna e că de fiecare dată întâlnesc pe cineva înauntru care îmi explică, fără să-i cer, cum e treaba cu sauna. De data asta mi-a fost dat să aud povestea porilor ce se usucă dacă nu te uzi mereu. Sfaturile în general mă irită peste poate. L-am ignorat cu gentileţe pe cunoscător si am început să mai frunzăresc Dilema care o adusesem cu mine. La sauna uscată, dacă vrei să nu faci infarct, trebuie să ştii că cinşpe minute reprezintă limita ultimă.

Cu pielea de un roşu incandescent, am intrat direct sub duşul rece. M-am uns cu toate gelurile din dotare şi m-am bucurat de stropii ce ricoşau din umerii mei. Dacă stai nemişcat, duşul face ca un televizor atunci când toate programele s-au sfârşit. Un zgomot care te agasează şi te obligă să-l suprimi. Aşa am făcut.

Restaurantul. Unul bun. Citesc pe un perete că a fost declarat cel mai bun restaurant din Bucureşti în anul 2007. Amicul meu, L. care locuieşte în apropiere îmi povesteşte mai multe despre localul care a crescut în fiţe an de an. Înăuntru numai străini. Aud italiană şi engleză. Wherever. Comand lup de mare cu piure de păstârnac, legume, frunzuliţe de rozmarin şi un pahar de vin alb sec. Servirea este excelentă, totul este aşa cum trebuie. Nota de plată este impresionantă dar ce mai contează când meniul a fost excelent ?

Mă urc într-un taxi şi ţiganul taximetrist mă învăluie într-un nor de fum de ţigară şi dă drumul la manele. Într-o primă instanţă mă decid să îndur dar îmi dau repede seama că nu pot şi iau o decizie rapid. După treizeci de metri îi spun pe un ton hotărât să oprească imediat. Înainte de a comenta ceva îi arunc o hârtie de zece lei care-l moaie imediat şi plec în trombă. Nu am nevoie de restul lui. Aleg un taxi curăţel care mă aduce acasă.

Îmi hrănesc motanul care miorlăie bucuros că ora de masă a sosit în sfârşit şi decid să revăd un film de Kurosawa. Boia şi domnul Ludwig care zac pe noptieră pot să mai aştepte. Mi-am luat laptopul cu mine să lucrez de acasă. Nu am chef mâine de birou.

Văd
experienţa libertăţii ca pe un atribut al meu, chiar mai mult de atât, ca pe ceva ce a ajuns să mă definească. Mă miră impotenţa intelectualilor în general, atunci când tratează problema libertăţii, prinşi fiind în capcana propriilor vanităţi. Aşa ajung să debiteze mereu aceleaşi inepţii. Ar trebui să ştie, doar au citit vagoane de cărţi !

Mă bucur enorm că nu trebuie să ajung la şaptezeci de ani pentru a spune că Ecleziastul este o carte pe care ar fi trebuit să o citesc mai cu băgare de seamă în urmă cu cincizeci de ani.

miercuri, 10 decembrie 2008

The world is yours !


Săptămână nebună. Telefonul sună isteric, emailurile îmi potopesc inboxul, veşti proaste din cauza crizei financiare. Ni se spune că totul e ok dar spasmele corporaţiei muşcată de criză îşi fac vizibile efectele în aproape toate deciziile managementului. No pay rises wich translates for me in cutting cost for vacation budget. Offff, ce mult îmi place schiul şi ce scump e ! Ştiu că asta se întâmplă doar pentru noi, angajaţii obişnuiţi şi că bogătanilor din Tribeca nu le pasă de criză. În fond, ei au provocat-o. Ziua de ieri mi-a mâncat-o un script care nu voia neam să se lase descifrat. În pauze improvizam rapid niscaiva ciondăneli pe teme cretine pe blogul unor personagii. Mă relaxa. Un think switch binevenit.

Toate scripturile sunt guvernate de principiul dominoului, totul e cauză şi efect, determinismul însuşi instanţiat în secvenţe de cod. Aşa mă încurajez când habar nu am de unde să încep. De fapt, computerul însuşi este o încarnare a logicii iar eu trebuie urgent să cad la o înţelegere cu sufletul maşinii, să nu mă lase baltă până la deadline. Gata, l-am convins, acum merge, sunt salvat. Ego sum Deus ex machina. Plec grăbit spre casă, abia aştept să mă întâmpine motanul la uşă. Stop. Aşa e viaţa mea acum.

Intermission ...

Das Geheimnis der verlorenen Stadt, mein TIBU ... eu, Peter Kastner, artistul din Hamburg, sper că voi convinge prin creaţia mea aici, la New York, devenind noul Mesia al societăţii transindustriale. După expoziţia din martie, acasă în Hamburg, anul 2003 nu mi-a adus prea multe, poate doar multă muncă. Acum e iunie şi simt că seara aceasta a fost un succes. Lume multă, critici cu greutate, lume avidă să-mi cunoască arta. După expoziţie, am băut bere, am fumat haşiş şi am discutat în cerc restrâns cu invitaţii care au rămas. Tipului din Europa de est, care a venit cu japoneza aceea dichisită şi cam trecută, i-a plăcut mult că am ornat interiorul camerei transindustriale cu frigidere din anii "50 şi am avut muzică de Kraftwerk. I-am oferit încă o bere şi m-am gândit că ar fi cumpărat TI-frigiderul meu dacă ar fi avut bani. Williamsburg Brooklyn rămâne locul perfect din New York pentru astfel de expoziţii.

Out of context...

Schizofrenia cunoaşte trei stadii de dezvoltare şi este de cinci feluri: hebefrenică, reziduală, simplex, catatonică şi paranoidă. Mulţi specialişti susţin că toţi suntem atinşi de ea. Voi de care aveţi ?

De urgisirea neamulu nostru moldovinesc





Vă leato 2008, pristăvitu-s-ar tăţ munteni fuduli şî proşti cari o'ngropat Moldova cu jali şî pustiiri. Câ muntenii hicleni sî ţînură doar di sfat şî prieteşug cu turcii întinzându strâmbătatea şî răotatea lor pisti noi. Câ ei n-o avutu niciodată mânăstiri ca a noastri, dealuri şî suhaturi ca a noastri. Şî nici slove ca a noastri şi nici nu o scrisu letopiseţe sau alti izvoadi câ ei la târguit şî înşalat au prilejuitu şupurind prin satili şî târgurili Moldovii.

marți, 9 decembrie 2008

Peri kalos

Frumuseţea bărbatului este inteligenţa sa iar inteligenţa femeii este frumuseţea ei. - vechi proverb arab







Farduri, rouge-uri, mănuşi, peruci, lacuri, uleiuri aromate, parfumuri, pomezi, pudre, creioane de machiaj şi lista de surogate ale frumuseţii poate fi foarte lungă însă mă voi opri aici.


...beauty only exists in perception.

Căutarea frumuseţii parcurge ca un fir roşu întreaga istorie a omenirii. Un basorelief egiptean înfăţişează pe nobilul Ptahotep, trăitor prin anii 2400 înainte de naşterea Domnului, cum i se face pedichiura. Cleopatra era fardată în permanenţă şi avea mereu la îndemână un evidenţiator pentru ochi, din minerale extrase din pământ.


Secol după secol, aparenţele estetice au crescut în importanţă. Montesquieu credea că nu exista nimic mai serios decât ritualul de dimineaţă al Doamnei ce se aranjează. În timpul lui Louis XVI, căutarea frumuseţii atinsese cote macabre. Nobilii se înfometau să pară mai palizi(era la mare căutare paloarea) şi, pentru a-şi sublinia mai mult originea nobilă, îşi creionau cu albastru venele de pe gât, braţe şi umeri. Chiar credeau în chestiile alea cu sângele albastru. Outrageous !


Rouge-ul Vermilion folosit în secolul XVIII era făcut dintr-un compus pe bază de mercur. Iubitorilor de frumuseţe li se inflamau gingiile şi le cădeau dinţii după care se îmbolnăveau şi mureau. Costurile nu contau prea mult, important era trimful nechibzuit al esteticii, fie el şi temporar.

La noi în ţară, în lipsa unor standarde autentice, ca şi acum, duduile din ţările române copiau cu înverşunare tot ceea ce prindeau de la damele din cele ţări pe unde mai îmblau. Pieptarul, icuşarii sau tulpanul erau foarte în vogă laolaltă cu corsetele şi pălăriile franţuzeşti. Totul era o chestiune de preferinţe în materie de relaţii a boierilor părinţi.

Întreg mecanismul acestei goane nebune după frumuseţe, este aşadar pus în mişcare de teama femeii de respingere. Un freudism banal. Replica, sunt cochetă pentru că mă respect e pentru naivi sau iubitorii de romane franzuzeşti.

Acum, în epoca valorilor feministe şi corectitudinii politice, mecanismul psihic bazat pe ecuaţia frumos-urât este mai prezent ca oricând. Frumuseţea se face cu uleiuri, lacuri şi pomezi, bisturiu şi silicon. Acum, ştiinţa, metodică aşa cum o ştim, analizează şi stabileşte strategii ale frumuseţii. Veţi găsi conceptele acestei pseudo filosofii în mai toate centrele beauty-care, spa and wellness din America.


Totuşi, cauza primă a acestei isterii milenare nu pare să preocupe totuşi pe nimeni. Faptul că frumuseţea rămâne în continuare singura formă de discriminare împotriva căreia nimeni nu se revoltă.

Vasile Paraschiv. Omul care a refuzat decoraţia prezidenţială


"Eli eli, lama sabactani."



Eroismul poate avea multe chipuri: al soldatului de pe front, al medicului care salvează vieţi, al intelectualului dedicat spiritului, chipul ars de soare al ţăranului ce ne hrăneşte sau al dascălului ce ne introduce în lumea slovelor. Vremile ce le trăim şi ideile lor modelează neîncetat aceste chipuri de eroi. Totuşi, puţine lucruri în lume pot fi mai triste decât chipul unui erou dezamăgit, al omului ce vede cum soarta şi-a bătut joc de idealurile sale pentru care a luptat o viaţă. Un astfel de chip dezamăgit este Vasile Paraschiv, unul din eroii autentici ai luptei anticomuniste din România. Martir încă în viaţă, trăind printre călăii săi.
***
Seara aceasta(7-Dec-08), în cadrul emisiunii 3X3, a lui Stelian Tănase, invitaţi aufost Sorin Roşca Stănescu şi Vasile Paraschiv. Acestuia din urmă, readus brusc in vizorul presei de refuzul medaliei oferită de preşedintele Traian Băsescu pe 1 decembrie, i s-a cerut să-şi spună povestea, aşa cum a trăit-o şi a perceput-o el însuşi. Sunt imposibil de exprimat în cuvinte obida şi dezamăgirea pe care le-am simţit în glasul lui Vasile Paraschiv, atunci când relata istoria persecuţiilor şi nedreptăţilor îndurate de patruzeci de ani încoace.

***
Ridicat sistematic de Securitate, dus în pădurea Păuleşti unde era torturat şi bătut cu brutalitate până la pierderea cunoştinţei pentru că a crezut în dreptul fundamental de a-ţi spune părerea, Vasile Paraschiv a crezut că, după Revoluţie i se va face dreptate. Dezamăgirea însă a fost pe potriva speranţelor, aşa cum mărturisea el însuşi în emisiune "nu s-a realizat visul celor ce au luptat împotriva comunismului, nu împotriva lui Ceauşescu, pentru că Iliescu a luat frâiele puterii şi a facut virajul la stânga". Iliescu nu a vrut să-l primească niciodată în audienţă. Atunci când a primit totuşi un răspuns a fost unul formal, de fapt un apel la reconciliere naţională spunând că trebuie să se lase istoria să judece ceea ce s-a întamplat.

***
Chestiuni de actualitate (încă)

1.Foştii securişti

Vasile Paraschiv spune simplu, cu convingerea celui ce a trăit pe pielea lui umilinţele comuniştilor de înainte şi după "89 unul din marile adevăruri ştiute şi răsştiute dar vizavi de care, Iliescu şi gaşca lui o fac şi acuma pe-a niznaiul: "Iliescu a orientat revolutia spre stânga. Scopul vieţii lui (Iliescu) a fost să salveze pe activiştii de partid, criminalii, ofiţerii de securitate şi miliţie de la tragerea la răspundere penală. Şi-a atins scopul." Aşadar programul de protecţie a martorilor din America e o nimica toată faţă de programul naţional de protecţie a securiştilor şi miliţienilor din România. Iliescu le-a dat clasă.

După perioada Iliescu, în 2004, Vasile Paraschiv a votat din toată inima cu Băsescu, care a promis că va face dreptate fostelor victime ale comunismului. La patru ani de la alegeri nu s-a întamplat nimic şi în afară de condamnarea formală a comunismului, semiboicotată de Vadim şi saltimbancii lui, şi eroul nostru s-a trezit că, la fel ca pe vremea lui Ceauşescu şi Iliescu, şi pe vremea lui Băsescu rămâne cu bătăile luate, viaţa răpită de comunişti şi demnitatea călcată în picioare. Ceea ce el aştepta era, aşa cum o spune el însuşi "consecinţe juridice, posibilitatea ca victimele să poată chema în instanţă pe torţionari." Procedura actuală este de a da statul în judecată, victimele au posibilitatea de a câştiga şi statul (adică tot noi) plăteşte şi torţionarii ramân liberi şi nepedepsiţi în continuare. Umblă liberi printre noi, îşi mănâncă liniştiţi pensiile lor cât zece salarii de profesor, îşi plimbă nepoţii în parcuri, li se spune bună ziua şi sunt persoane respectabile.

Indivizi gen Pleşiţă, adevărate gunoaie vorbitoare a căror incontestabilă vinovăţie este notorie, stau şi se hlizesc pe seama fostelor victime ţipându-le hidos în faţă: degeaba vă zbateţi, tot noi am câştigat. Asta este România în care trăim, aceştia sunt oamenii care ne-au condus ţara pe făgaşul democraţiei, de asta arată România aşa cum arată astăzi, pentru că a ascuns şi a trăit cu o malformaţie care trebuia operată imediat după "89: cancerul roşu, comunismul.
Atitudinea venerabilului Vasile Paraschiv este aşadar una perfect îndreptăţită. După nerespectarea promisiunilor făcute în campania electorală, Băsescu îi apare doar ca un alt fost membru de partid, unul ce a ocupat funcţii importante în străinătate înainte de "89 când ştim foarte bine cine putea ocupa astfel de funcţii.

2. Sindicatele.

Vasile Paraschiv este un veteran al luptei sindicale în România, luptă pentru care a plătit atât de scump în comunism.

Sorin Roşca : Avem sindicate libere ?
Vasile Paraschiv: teoretic da, dar în fapt sunt folosite de partide. Exemplul lui Miron Mitrea. A discutat cu prim ministrul revendicările minerilor dar de fapt a discutat situaţia personală. Aşa a primit de la Năstase funcţia de vicepreşedinte.

3. Starea morală a intelectualităţii din România

La decernarea medaliilor, discursul lui Vasile Paraschiv a fost întrerupt, microfonul tăiat şi vorbitorul îndepărtat subtil. Apoi, preşedintele Băsescu a replicat imediat, calm, pe un ton extrem de ... prezidenţial, că el nu oferă medalii în nume personal ci acestea sunt simboluri ale statului român pe care toată lumea trebuie să le respecte. Membrii de familie ai premiaţilor au ibucnit în aplauze frenetice. Moment salvator pentru ei, de la penibilul şi ruşinea de care, fie şi pentru o clipă, Vasile Paraschiv le-a adus aminte. Apoi s-au ciocnit cupele de şampanie, au început discuţiile poleite, politicoase, specifice acestui gen de eveniment. Totul, ca şi cum nimic neobişnuit nu s-ar fi întâmplat.

"Nu mai pot să despart un fost membru de partid de calitatea actuală." (Vasile Paraschiv)

Sorin Roşca: Ce s-a întâmplat după tăierea microfonului ?
Vasile Paraschiv: Nu a intervenit nimeni cînd am fost cenzurat. Toţi l-au aplaudat pe Băsescu. Nu am acceptat să ciocnesc vreo cupă de şampanie şi am plecat imediat. Nu pot să lase moştenire tineretului nostru viaţa de sclavi, târâturi, pe care au dus-o pînă la Revoluţie. Sunt cei care au acceptat să traiască în umilinţă şi fără demnitate.
Sorin Roşca: Ce trebuiau să facă ?
Vasile Paraschiv: Să ridice capul dar atunci tăceau sau îl aplaudau pe Ceauşescu. Intelectualitatea de frunte, a pus mereu interesele personale deasupra intereselor poporului.

În loc de concluzie

M-a mirat enorm tupeul lui Sorin Roşca Stănescu, acest colaborator cu acte al Securităţii, cu câtă candoare punea întrebările despre foştii lui colegi unui om care a suferit atât. Părea aproape afectat. Întrebările bune de altfel, dar, chiar el ? Încă o dată am văzut România aşa cum e: foştii călăi stând la aceeaşi masă cu victimele lor.

Povestea lui Vasile Paraschiv ne arată că natura umană nu se schimbă. Ea arată acuzator cu degetul spre oameni de la care, cu toţii avem pretenţii. Arată cum complezenţa şi conformismul lucrează perfid în folosul autorităţilor corupte distrugând năzuinţa spre mai bine, mai just. Aşa cum în urmă cu treizeci de ani, toţi aceşti fini intelectuali îl aplaudau pe Ceauşescu, acum îl aplaudă pe Băsescu. Nu s-a schimbat nimic din fervoarea lor atunci când pot parveni şi prin alte căi decât cele meritorii. Prin atitudinea lor, intelectualii prezenţi la acel eveniment au mai scris o pagină în istoria laşităţii naţionale. Tocmai faptul că au merite profesionale incontestabile şi nu ar avea nevoie de alte proptele mă nedumereşte cel mai tare. Nici unul nu a spus nimic, chiar nici unul.

Vă amintiţi protestul lui comunistului Pârvulescu la unul din congresele PCR-ului când Ceauşescu a fost, evident, reales ? Până şi el a fost lăsat să vorbească. Dar lui Vasile Paraschiv, Băsescu i-a refuzat şapte minute atât cât a cerut. Replica preşedintelui, "Nu se poate acum !". Dar când, mă întreb retoric ?

Închei, strigând cât pot de tare, cu speranţa că se va auzi cât mai departe iar ecoul nu se va opri niciodată, la fel ca Ticu Dumitrescu în testamentul lui : deconspiraţi-i pe comunişti !!!

(07-Dec-2008)

duminică, 7 decembrie 2008

Pride and Glory

De fiecare dată când sunt prins într-o discuţie despre America, sfârşesc invitabil prin a dezamăgi. Nu pentru că mi-aş propune ci pur şi simplu pentru că sunt sincer în privinţa celor văzute acolo. Printre lucrurile ce mi-au marcat negativ memoria se numără locuinţele mizere din Bronx cu celofan în loc de geamuri, mulţimea cerşetorilor care te hărţuiesc cerându-ţi "some change", mormanele de gunoi din Manhattan, China town-ul care pute ca o latrină, imbecilii infatuaţi de la consulatul românesc care-ţi închid telefonul când le ceri o informaţie şi multe altele pe care nici măcar nu vreau să mi le mai amintesc.

***

Ca exerciţiu de trezire la realitate, recomand tuturor entuziasmaţilor de America să vizioneze filmul lui Gavin O'Connor ca o invitaţie la conştientizarea unuia din adevărurile cele mai urâte ale Americii: corupţia. Filmul descrie cu multă acurateţe mecanismul subtil al corupţiei, ce apare pe nesimţite, firesc, justificată de nevoile naturale ale omului. Nu e nimic imoral în a-ţi ajuta colegii, prietenii, a căuta un trai mai bun pentru familia ta, copiii tăi, nu-i aşa ? Ba dimpotrivă, e dezirabil. Şi totuşi, când acestea se întâmplă prin încălcare legii atunci natura oamenilor se perverteşte şi devine rea. În acest film este portretizat în mod dramatic unul din chipurile coruptului notoriu din America: poliţistul.

***

În orice societate civilizată, poliţia şi justiţia sunt simboluri şi garanţi ai normalităţii însăşi iar când acestea devin corupte întreaga societate o ia razna şi decade în anomie. În astfel de condiţii preţul verticalităţii este unul extrem de mare iar cât de mult suntem dispuşi să-l plătim, depinde de conjuncturi şi educaţie dar, mai ales de tăria de caracter iar asta este exact ceea ce Gavin O'Connor vrea să ne arate. E ceva de genul ordinary people, tough decisions. Când detectivul Ray Tierney(Edward Norton) realizează că tolerarea nedreptăţii este imorală, începe să-şi reevalueze atitudinea faţă de corupţie chiar atunci cînd aceasta este reprezentată de cumnatul său, ofiţerul Jimmy Egan (Colin Farell). La guerre comme a la guerre asta e ceea ce învaţă eroii noştri spre finalul tot mai plin de sens al filmului.

***

Ca eveniment marketing, producţia este o reuşită. Filmul exploatează una din temerile teribile ale Americii, o Americă ameninţată tot mai mult de haosul economic ce pare a se extinde şi în sfera socială. Cred că tema filmului pică foarte bine în acest moment de confuzie şi teamă pentru ziua de mâine, moment în care, cu toţii avem nevoie (poate mai mult ca oricând) de instituţiile statului pentru a asigura securitatea unui viitor în care este necesar să credem. Inspiraţia tematicii deja produce milioane de dolari ce curg în conturile producătorilor. Is the kind of movie that pays the bills. Enjoy !

sâmbătă, 6 decembrie 2008

Madagascar: Escape 2 Africa

Ori de câte ori compania mea (nu spui care) furnizează tehnologia pentru producerea unui film de animaţie, noi, angajaţii, primim bilete gratis la filmul respectiv. Aşa s-a întâmplat când a fost Shrek, Kung-fu Panda iar acum Madagascar.

Partea a doua a acestui film, spre deosebire de alte "continuări", a fost la înălţimea aşteptărilor. Cel puţin pentru mine. Mi-a plăcut că nu au repetat în mod stupid gagurile din prima parte, că scenariul a fost diferit, că replicile personajelor au fost vii şi spontane nepierzîndu-şi din prospeţime. Filmul este alert, are ritm şi cu excepţia câtorva momente de patetism tipic american nu riscă să te plictisească.

Cei patru prieteni: leul Alex, Marty cel hazliu(zebra), graţioasa Gloria(hipopotam) şi posacul Melman(girafa) trec prin multe în drumul lor spre New York şi ajung de data asta în Africa unde se ceartă, se împacă, îşi declară prietenia sau iubirea, înfruntă situaţii dificile din care de fiecare dată ies învingători(cum altfel?). Nu lipsesc din distribuţie nici simpaticii pinguini, la fel de milităroşi şi prinşi în executarea unui plan dar şi fermecătorul Julian, regele lemurilor. La capitolul apariţii interesante se remarcă irezistibilul curtenitor, hipopotamul Moto Moto care dă un plus de umor multor momente ale filmului. După cum arată scenariul, Escape 2 Africa fiind doar un episod din drumul înapoi spre New York, cred că trebuie să ne aşteptăm şi la un Madagascar 3.

În concluzie, cred că filmul îşi merită banii. Te poate destinde după o săptămînă de stress la muncă sau la şcoală. Judecînd după hohotele din sala de cinema cred că asta este opinia majorităţii. Vizionare plăcută !

Postelectorală


Întrebare:
ştiaţi de ce politicienii români nu comandă niciodată rechin când merg la restaurant ?

Răspuns: pentru că nu sunt canibali.

miercuri, 3 decembrie 2008

Nesimţire de vedetă

Statutul de vedetă şi nesimţirea nu sunt nişte chestiuni chiar atât de incompatibile. Una din vedetele locale ne arată demonstrează:

Adi Despot, solistul trupei Viţa de Vie îşi dă în petec şi arată tuturor cum a chiulit de la lecţiile mămicii sale în timpul predării celor şapte ani de acasă.



Mă simt nevoit să-i dedic sloganul meu în materie de politeţe lui Adrian Rockerul Minune. Sper că va învăţa din această ispravă că:

"Impoliteţea nu are nici o scuză. Este imposibil să o justifici."

De asemenea, cred că impoliteţe e un eufemism mult prea blând, pe care rockerul minune nu-l merită.

Prima de sărbători

Anul s-a încheiat, e vremea primelor şi a bonusurilor de Crăciun. Voi cât[e] primiţi ?






marți, 2 decembrie 2008

Budapesta şi Micul Paris



Ceea ce am văzut a fost un oraş civilizat, respirând istorie prin toţi porii, european sub toate aspectele. Budapesta este un oraş de la care ai ce învăţa.
Nu vreau să continui aici cu lista impresiilor mele. Ele nu contează pe acest blog care nu se vrea un jurnal al meu. Nu sunt un naiv care să înceapă să-şi scarpine orgoliul, cu plimbările sale, în faţa unei audienţe care nu e interesată de aşa ceva. Ceea ce ce contează este contrapunerea acestor impresii unor "realităţi de acasă".

Aşa cum Dâmboviţa nu e Dunărea, tot aşa nici Bucureştiul nu e Budapesta. Întocmirea unui inventar al prostiei edilitare româneşti devine o sarcină mult mai uşoară ori de câte ori ieşi din România, pentru că toate neajunsurile cu care te-ai obişnuit şi ai ajuns să nu le mai observi îţi scot ochii cu hidoşenia lor la reîntoarcerea în patrie: câinii vagabonzi, lipsa parcărilor, benzilor pentru autobuze şi pistelor pentru biciclete, traficul infernal, claxonatul şi înjurăturile din trafic. Nu mă plâng că noi nu avem palate, clădiri istorice impresionante, pentru că am avut istoria care am avut-o, însă deplâng faptul că lipsesc acele lucruri elementare care-l fac pe om să-şi merite numele de om. Le plâng de milă românilor că trăiesc într-un mediu viciat, poluat moral şi fizic pentru că ştiu că nu merită să fie trataţi astfel şi încă mai există multă lume cu bun simţ care încă mai speră că lucrurile vor deveni şi la noi normale.

Atmosfera generală din Budapesta este aerisită degajând un aer elevat. Bucureştii, emană balcanism şi murdărie. Nu neapărat murdăria străzilor cât atitudinea oamenilor care au gesturi violente, ţipă, se împing la tramvai chiar şi atunci când este loc din belşug, te înghesuie cu genţile lor murdare de rafie şi te fac să simţi pentru toată ziua mirosul de şatră.

Mi s-a spus că mă agit de pomană şi că ar fi timpul să încep să mă obişnuiesc cu "realitatea". Care realitate, întreb retoric ? Cea a gunoaielor aruncate fără discernământ pe unde se nimereşte, a înjuraturii şi scuipatului, a politicienilor incapabili şi corupţi care nu dau o para chioară pe cei ce i-au votat, realitatea lui Guţă, Adi Minune, a fustelor colorate care vând desuuri de nylon în piaţa Unirii ? Ei bine, vă asigur că asta nu se va întâmpla vreodată. Dacă blogul nu va fi de ajuns pentru a înfrunta această "realitate", atunci voi îndemna oamenii la revoltă, îi voi îndemna să iasă în stradă, să-i alunge de la conducere pe cei care-şi bat joc de ei.

Lumea s-a repezit să-l aleagă pe Oprescu, acest comunist acrit, care şi-a recunoscut deschis iubirea faţă de idealurile lui Lenin. Mă întreb acum, cum poate un comunist să rezolve problemele capitalismului ?

Dimineaţa, chiar înainte de a intra în Bucureşti, am facut câteva fotografii din mersul trenului. Le-am pus împreună cu cele făcute în Budapesta într-un colaj. Vă rog pe voi să judecaţi cât sunt de subiectiv şi cât de justificate îmi sunt frustrările de cetăţean.




video

Trenul era plin de cetăţeni străini. M-am simţit ruşinat când îi vedeam că privesc afară. Chiar nu-şi pune nimeni problema că asta e ceea ce văd toţi cei care vizitează România ? Ce efect mai poate avea publicitatea cu banii aruncaţi de guvern în străinătate pentru cineva care vede cu proprii săi ochi ţara lui Borat, şi mai ales, câtă credibilitate ? Oare ce zic toţi PR-iştii intraţi pe pile în structurile statului, când cineva care a fost în România cere explicaţii pentru lucruri de soiul celor fotografiate de mine din tren ?

Wassup 2008

 

blogger templates | Make Money Online