Blogu' lu' Blogescu - A Brave New World

Trei profile de cititori. Profilul doi: omul suflet (pars 2)

2009-04-22T23:36:00.013+03:00

În timp ce Calico Jack, părăsit de orice urmă de noroc îşi aştepta plecarea spre spânzurătoarea din Saint Royal, aruncat în teribilele catacombe din Saint Jago de la Vega, un călăreţ gonea nebuneşte, traversând insula spre Montego Bay, ocolind zona râpoasă şi plină de şisturi calcaroase din centrul insulei prin Ewarton şi Trelawny, purtând cu sine un mesaj secret pentru Esquire-ul de Montego, Sir Gavin Wordsburied. În treacăt fie spus, acestui respectabil domn, stăpân peste jumătate din Jamaica, nu-i plăcea defel să locuiască în insula cu climă insuportabilă, plină de molime şi bântuită de piraţi unde nu venea decât foarte rar, o data la câţiva ani iar atunci doar pentru a-şi pune afacerile la punct, pentru a pedepsi trădările şi recompensa loialitatea. Cât timp Esquire-ul veghea asupra eficientei îndepliniri a ordinelor sale, unul din oamenii săi întocmea un raport detaliat despre siguranţa posesiunilor Coroanei în faţa puternicei influenţe spaniole din zonă, raport ce era apoi înmânat secretarului Camerei Comunelor spre studiu şi arhivare. În Anglia respectabilul domn era prosper om de afaceri cu legături ce duceau sus de tot până aproape de Coroană şi, de asemenea, membru marcant al unei frăţii a adevărului, o societate ce va fi cunoscută mai târziu sub numele de Philalethes Society.

Mesagerul plin de praf şi sfârşit de oboseală traversă cu pas iute hall-ul larg al clădirii, făcu o plecăciune uşor grăbită dar cuviincioasă şi înmână tăcut o cutie de lemn ce purta sigiliul guvernatorului. Esquire-ul luă cutia cu o mişcare ce trăda o uşoară nervozitate si o deschise printr-un gest nervos, greu disimulat. Privind conţinutul, se încruntă uşor şi-l întrebă pe mesager cu voce aspră dacă a deschis cumva cutia mai înainte. Acesta răspunse că nu.

"- Am să-ţi pun trei întrebări, vreau să-mi răspunzi fără ezitare la fiecare dintre ele !" spuse nobilul scrutând bănuitor chipul mesagerului. După ce şirul întrebărilor se curmă, Excelenţa Sa mulţumi mesagerului pentru răspunsuri şi îi spuse că poate să plece acum. Acesta se înclină plin de reverenţă, apoi se răsuci soldăţeşte pe călcâie şi părăsi încăperea la fel de iute cum sosise. Imediat, Sir Gavin se îndreptă spre biroul masiv din lemn de mahon, scoase tocul şi o hârtie pe care scrise în grabă câteva cuvinte, semnă, puse sigiliul şi apoi sună din clopoţel. După ce pajul luă scrisoarea, Sir Gavin, se aşeză plin de uşurare în jilţul de la fereastră, cu privirea imobilă, prinsă indefinit în valurile de turcoaz ale mării ce-i capturaseră hipnotic privirile. Era mulţumit că secretul era acum în siguranţă din nou iar transportul misterioasei cutii ce tocmai o primise avea să fie cea din urmă sarcină a mesagerului. "Marele Maestru va fi mulţumit !" gândi în sinea sa Esquire-ul. "Ce naiv acest mesager, să creadă că mă păcăleşte ..., nimeni nu poate răspunde celor trei întrebări perfect, cu excepţia celor ce cunosc Cuvântul. Dacă voia să trăiască nu ar fi trebuit să mă mintă."

******

În Londra era zi de sărbătoare, beatitudinea plutea în aer, toată lumea era plină de veselie şi lipsită de griji cu excepţia unui etaj dintr-o clădire discret situată lângă Parlament, unde, într-o atmosferă tăcută şi apăsătoare, membrii Cercului Superior al societăţii Philaletes aşteptau neştiuţi, pierduţi într-o solemnă muţenie, sosirea din Caraibe a Fratelui Protector, cunoscut în afara societăţii drept Esquire-ul de Montego al Caraibelor. La prima vedere, basoreliefurile ce decorau interiorul obscur îţi aşezau o sobrietate stranie în suflet dar şi sentimentul unei bruşte ieşiri din mundanul zgomotos şi flecar al realităţii de dincolo de zidurile tăcute, o realitate care acum sărbătorea prosteşte, năclăită în propriul derizoriu, condamnată la precaritate şi uitare. Un râs tâmp al unei lumi fericită în ignoranţa ei.

Scenele ce înfăţişau zei şi eroi din mitologia greacă prinşi în bronzul contorsionat laolaltă cu însemne zodiacale şi figuri biblice cu braţe profetic întinse confereau încăperii o aură de inefabilă sacralitate. Eclectismul acela nu tulbura câtuşi de puţin senzaţia uniformă de copleşitoare prezenţă a divinului, ci dimpotrivă, părea că o adânceşte. Încăperea circulară deşi era destul de largă, insuficienţa luminii care nu reuşea să răzbată prin vitraliile cupolei, dădea o senzaţie de comprimare a spaţiilor şi aceasta părea întotdeauna mai mică decât era în realitate. Forma sa perfect rotundă permitea fiecăruia dintre cei treizeci şi trei de membri ai Cercului Superior să se vadă mereu între ei. În mijloc, pe Jilţul Roditor al Cunoaşterii stătea Marele Maestru, fondatorul societăţii, Cel pentru care tainele nu există, Stăpânul Cuvântului, binefăcătorul neştiut al lumii exterioare. Deşi părea în vârstă, nu se putea spune cu exactitate numărul anilor pe care Venerabilul îi avea şi, deşi chipul său brăzdat de cicatrici adânci trăda un trecut nu tocmai lipsit de greutăţi, mina sa liniştită şi vorba întotdeauna măiestrit aleasă stăpânea ca o vrajă pe toţi cei ce-l ascultau iar chipul său îngrozitor la prima vedere, devenea miraculos transfigurat în cel al unui sfânt. Membrii Cercului erau privilegiaţii martori, singurii de fapt, ai acestei mirabile mutatio ce se petrecea ori de câte ori se întruneau pentru ceremonii.

În cele din urmă, Sir Gavin îşi făcu multaşteptata apariţie după care, conform ritualului, fu aşezat în chiar mijlocul Adunării. În acel moment, din întuneric, se auzi plină de har vocea Marelui Maestru ...

Trei profile de cititori. Profilul doi: omul suflet (pars 1).

2009-03-16T13:11:00.017+02:00

"Căci multe lucruri se întâmplă exact acum, în timp ce vorbim..." Efrem Sirul

Într-una din insuportabilele nopţi tropicale ale anului 1663, dintr-acelea cu lună plină şi aer al dracului de înăbuşitor, Manuel Ortega, corsarul temut de toată suflarea din Caraibe, înţelesese brusc că moartea groaznică a celor douăzeci de duşmani ai săi, ale căror leşuri spintecate stăteau acum risipite şi nefireşti la picioarele sale, nu i-a adus nici satisfacţia mult aşteptată, nici liniştea împuţinării duşmanilor, ci dimpotrivă, frământări nebănuite şi reverii de neînţeles. În acea noapte de pomină, în timp ce fluxul lua cu sine spre uitarea deplină stârvurile ciopârţite, pentru prima oară în viaţă Manuel Ortega se gândi preţ de o clipă că răzbunarea nu e tocmai un lucru venit de la Domnul. Dintr-un motiv absolut inexplicabil, se privi retrospectiv, şi brusc, toate fărădelegile săvârşite îi veniră în minte. Atunci se petrecu un lucru curios şi total neaşteptat, care umplu de nedumerire cugetul sângerosului corsar: se întristă profund din pricina propriei existenţe ce-i părea acum un nesfârşit şir de cumplite şi abominabile nemernicii. Se părea că de când pusese mâna pe cufărul acelui nenorocit de misionar, care deşi îl blestema necontenit avusese totuşi mărinimia să-i ofere o moarte instantanee cu un plumb drept în inimă, lucrurile îi păreau altfel în jur şi el nu se simţea deloc în apele lui.

După noaptea aceea ciudată, fiorosul pirat se făcu brusc nevăzut împreună cu toate comorile sale, înghiţit parcă de marea pe care o colindase o viaţă întreagă. Nimeni nu mai auzi nimic de el în urma sa nemailăsând decât misterul propriei dispariţii şi zeci de legende, care mai de care mai plină de grozăvii şi fapte cutremurătoare, ce nu pot fi povestite celor slabi de înger. De atunci, multe furtuni răscoliră mările calde ale tropicelor şi cincizeci şi şapte de ani tulburi se scurseră cu iuţime, răstimp în care alţi piraţi îngroziră lumea cu nelegiuirile lor, alte victime pieriră de fierul lor năprasnic. Mai în glumă, mai în serios se vorbea că, de la Manuel Ortega încoace, spânzurătorile erau blestemate căci zurbagii de pe mare, care omorau şi schingiuiau după bunul plac, deveniseră de neprins iar eşafodurile ridicate din ordinul coroanei prin pieţe, aşteptau zadarnic să le cadă vreun gâtlej de tâlhar, rămânând departe de macabra lor întrebuinţare. Acestea fuseseră convertite în folositoare tarabe pentru comerţul cu peşte, în timp ce temuţii stâlpi unde ar fi trebuit să-şi facă dansul cel de pe urmă corsarii de sub flamura lui Jolly Roger erau acum prietenos loc de popas pentru pescăruşii argintii de care sunt pline mările calde ale tropicelor.

Poate că totul s-ar fi săvârşit în deplină tăcere iar istorisirea noastră şi-ar fi curmat firul chiar aici dacă soarta, într-un chip extrem de curios şi propriu doar ei, nu ar fi ales ca unui criminal fără Dumnezeu să-i fie dat să joace un excepţional rol ce va duce la călăuzirea şi mântuirea multor generaţii de oameni, ferindu-i de întunericul unei damnatio eterna şi oferindu-le un loc alături de cei mai buni dintre fiii Domnului.

Dar să vedem cum s-au întâmplat mai departe lucrurile. Acum, după aproape şaizeci de ani, în timpul unei incursiuni în Jamaica, John Rackham, cunoscut de toată lumea drept Calico Jack ucigătorul de prunci, căzu într-o capcană întinsă de trimisul amiralităţii britanice, duşmanul său de moarte, neînfricatul căpitan Jonathan Barnet. Nemernicul Jack fu capturat împreună cu tot echipajul său şi aruncat în temniţă. La capătul celei mai negre săptămâni din viaţa sa, Calico Jack nu mai putu îndura o altă vizită a fierului roşu şi cleştelui de smuls carnea în celula sa şi rosti aproape neinteligibil, printre suspine şi gemete un cuvânt care nedumeri pe toată lumea. Unii spuneau că nu ar avea nici un sens fiind ultima bătaie de joc a unui pirat ce ştia că va muri oricum, alţii că era un cod secret transmis unor tovarăşi infiltraţi ori chiar autorităţilor corupte. Ce înseamna sau ce ascundea acea vorbă cu adevărat era de neînţeles şi nimeni nu putea spune cu exactitate nimic.

În timp ce Calico Jack, părăsit de orice urmă de noroc îşi aştepta plecarea spre spânzurătoarea din Saint Royal ...

[va urma]

Trei profile de cititori. Profilul unu: obiectul însufleţit

2009-02-12T01:31:00.003+02:00

Lectura, ca şi scrisul, poartă cu sine motivaţii diverse ce diferă de la obiect la obiect, de la afect la afect sau de la spirit la spirit. Acum mă voi referi doar la lectură, această folositoare zăbavă de care avem atâta nevoie.

Obiectul însufleţit, de regulă nu citeşte deloc dar atunci când totuşi o face, nu trece de pragul existentelor brute ce i se dau conştiinţei sale îmburuienite, ca o pajişte proaspătă unui ierbivor lihnit. E consumator de ziare, OTV, five o'clock flash news, Can-Can ori filme cu acţiune.

Sufletul său de ierbivor docil urmează instinctual calea acestor primae sensationes, firesc, cu simplitatea naturii înseşi. Votează, înjură, umple stadioanele, este împuşcat la revoluţii sau în linia întâi a frontului asumându-şi fără să vrea rolul pâinii consumată în împărtăşania revolută a istoriei. O anafură construită din simplitate. Şansa sa unică în ecuaţia izbăvirii de propria condiţie este revelaţia. Trebuie totuşi spus ca omul obiect este simplu agent pasiv în toate cele ce se întâmplă ori i se întâmplă.

Într-o ordine a spiritului aceste ontologii nu devin vizibile decât accidental, indirect, prin efectul pe care-l au asupra lumii naturale, ca aerul invizibil ce devine vârtej ridicând coloane de praf. De altfel, pur şi simplu nu există.

California dreamin' (terminat)

2009-02-04T22:04:00.006+02:00

Astăzi, pe o reţea socială unde activez obligatoriu (interes de serviciu - risărci domle, nu te joci) primesc de la Kathryn35, care mi-a umplut inbox-ul de wink-uri californiene următorul catren exasperant:

Do as U pleaz, as I aim 2 teaz!!
I'm young, free & single & luv 2 mingle!
So if U also luv2luv, live & dance?
Tick yes 4 a further glance! Kx

Gânduri roz se ascund sub metrica infantilă. Joyful and playful isn't it ?

Feels almost like Wong Kar Wai's Chungking Express (varianta de favela).

Păianjenul din Talliston

2009-02-04T20:17:00.016+02:00

Astăzi am conversat cu amicul meu, domnul T. din Londra, despre ultimele lui realizări scriitoriceşti. Îl admir cu sinceritate. Printre multele lui atuuri se numără memoria lumilor, cum îi spun eu, mitologia. Când vine vorba de mitologie celtică este inepuizabil. Recent, şi-a luat diploma de bard (da, există!) şi mi-a trimis lucrarea de absolvire. Un poem eroic scris în metru medieval anglo-saxon. Metrica adevărată, celtică, am aflat că s-ar fi pierdut neştiută în neantul istoriei. L-am scos la imprimantă şi aştept să-l citesc acasă, când ajung. Oricum, conţine tot ce trebuie pentru o lucrare bună pe calea druidismului: eroi, războinici ce luptă cu marea zbuciumată şi un kraken dezlănţuit, fantome, spiriduşi, seers and fairies/warlock's spell and darkness fell.

Ce mă fascinează atunci când interacţionez cu domnul T. este modul aproape brutal în care resimt diferenţa, pe celălalt precum şi felul fascinant în care îşi construieşte mitul. Revenind la problema ne-levinasiană a lui celălalt pot spune fără a mă înşela prea mult, că nicicând nu mi s-a înfăţişat cu mai multă evidenţă problema lui alter ca pe parcursul unei conversaţii de douăzeci de minute avute cu domnul T. Domnilor, am spus-o mereu, în Istanbul te poţi totuşi recunoaşte, în Londra niciodată ! Dar să ne întoarcem la inginerul nostru de lumi, domnul T., scriitor şi ingrat posesor al unui fermecător accent de Oxford.

Păianjenul din Talliston, cum l-am numit eu, îşi desăvîrşeşte cu o sistemicitate britanică lucrătura de arahnidă. E complicată, fină şi te prinde destul de repede, plus că e plasată doar în locuri întunecoase, în care singurele figuri luminoase sunt cele ale eroilor săi. Dar lumea lui trece dincolo de cărţile lui. A transformat redecorarea casei într-un ritual şi a rebotezat toate obiectele din jurul lui. Chiar şi străzile ori dealurile au alte nume acum. Are un mod aparte, aproape magic de a reinventa lumea odată cu el. Atunci când eşti în contact cu el, totul în jur pare emanaţia bizară a unui singur individ. Cu siguranţă nu am mai întâlnit oameni de acest fel. Nu ştiu de ce însă mereu mă duce cu gândul la Tolkien.

Later edit: Am uitat să spun, domnul T. cântă minunat la liră. Doar e bard cu acte'n regulă !

În care Blogescu îşi pune problema măsurării timpului şi a dimensiunii intelectualilor contemporani ...

2009-02-03T21:38:00.013+02:00

Măsurile pigmeilor africani sunt mai mici iar "metrul" lor e de vreo douăzeci de centimetri. Ale europenilor, oameni mai bine înzestraţi (fiziceşte vorbind) sunt, fireşte, mai mari. Metrul lor măsoară o sută de centimetri şi pe deasupra au inventat şi anul lumină.

Înţelegerea lucrurilor fireşti e una din bucuriile raţiunii, bucurie înţeleasă doar de câţiva prieteni ai naturii. Un draft aruncat pe noptiera din odaia cu lumină chioară aşteaptă să fie recitit, să-şi primească ultima formă, corectura finală.

*****

Ce ciudat începe...

Lecturile tale nu sunt importante, faptul ca scrii bine la fel. Ştiu că înţelegi şi teatrul şi filmul iar muzica e parte a naturii tale. Vorbeşti fluent mai multe limbi străine şi ţii prelegeri ad-hoc despre "spiritul limbii" ori secretele ei cu acel curaj entuziast izvorât din admiraţia cu care te copleşesc uneori cei din jur. Vorbeşti fluent germana ori franceza dar nu poţi bâigui măcar în pali iar de lingala nici nu ai auzit. Nu înţelegi.

Ai călătorit mai mult decât ai sperat, ai cunoscut oameni pe care doar ai visat să-i întâlneşti şi crezi că acum ştii. Dar nu ştii.

Lecturile începute la o vârstă timpurie te-au format (crezi tu!) iar acum ai devenit ţesătorul propriilor poveşti. Te simţi îndreptăţit. Dar nu eşti.

Înţelegerea ta vine din experienţe tulburătoare şi lecturi de o varietate ameţitoare. Cu toate astea eşti modest şi moderat în actul gândirii: ştii că nu le ştii pe toate. Totuşi aroganţa nu-ţi dă pace şi te încolţeşte: eşti conştient că ştii mult mai mult decât majoritatea oamenilor. O vezi zilnic când discuţi cu ei.

Ce puţin pricepi din lumea ta intelectualule ! Ignoranţa ta strigă cu fiecare roman, nuvelă, postare, articol, intervenţie pe care o ai.

Până la urmă e bine, lumea te crede acum iar câştigurile sunt rezonabile. Respect, statut social, băgat în seamă pe la teve dar..., peste 5000 de ani te va mai crede, citi, lăuda ?

Despre elitism

2009-01-29T04:30:00.014+02:00

"Nu uitaţi aşadar că Jakob Böhme a fost văcar şi cizmar înainte de a-şi scrie Aurora!"

Iniţial un banal cuvânt latinesc (din eligere, a alege) care nouă ne-a parvenit pe filieră franţuzească(cum altfel?), elitismul sub forma sa doctrinară e o sabie cu două tăişuri, un fel de farmakon care poate face bine sau dimpotrivă, poate otrăvi societăţi şi conştiinţe. Poate salva destine în derivă sau le poate arunca în derivă, timpul şi momentul manifestării fiind cheia de boltă a acestuia.

Elitismul distruge atunci când este neadecvat, adică atunci când impune o limită acolo unde ea nu este necesară(limita care limitează) şi salvează atunci când indică o cale, arătând spre o frontieră deschizătoare de perspective(limita care nu limitează). Elitismul poate deveni o ecuaţie a lui a fi, pe care-l împarte cu seriozitate în afirmaţie sau negaţie.

Astfel, jocul de-a elitismul se revelează pe sine exact aşa cum este, ca mers pe frânghie al celui aflat în posesia limitei: elitistul autentic, prins în superbul joc al intuiţiilor, joc propriu existenţelor adevărate. Ca antonim al elitismului adecvat, există elitismul neadecvat cel ce pune limite închizătoare de orizonturi iar ca antonim al acestor două, unice tipuri de elitism, din punct de vedere al autenticităţii, se află elitismele sau falsul elitism. Acesta poartă imprimată în gestica sa stridentă marca lui pseudo, căutând doar postura goală. Nici nu respinge, nici nu îndrumă. De acesta trebuie să ne ferim.

Timpul nostru. Caleidoscop pseudo-contemporan

2009-01-26T13:33:00.007+02:00

The pop artist Andy Warhol once approached me at a party and told me that he collected scientific journals, but he couldn't understand them. He drifted away, then came back and said, "Do you mind if I ask you a question?" "Of course not," I replied. He asked, "Why does science take so long?" I said, "Mr. Warhol, when you do a picture of Marilyn Monroe, does it have to be exactly like her, as close to being her as you can make it?" He said, "Oh no. And anyhow, I have this place called the Factory where my helpers do it." I said, "Well, in science it has to be exact, as exact as you can make it." He looked at me with limp sympathy and said, "Isn't that terrible?"

Andy Warhol, from an interview with G.R. Swenson, "What is Pop Art?: Anwers from 8 Painters, Part I," Artnews 62 (November 1963), p. 26.

__________________________________

"I want to be like Gandhi, and Martin Luther King, and John Lennon... but I want to stay alive." --Madonna

Vrei sa ma pui la zid si sa ma f... pana cheama vecinii mascatii?Make me! Umm..about me...Fac colectie de penisuri, singurul lucru valoros la un barbat. --NoBullshit (Noi2 user)

"Math class is really tough!" -- Talking Barbie

"I yam what I yam and tha's all what I yam." -- Popeye the Sailor

Activate interlock! Dynotherms connected! Infracells up! Mega thrusters are go! LET'S GO VOLTRON FORCE!

You know? Sometimes me conscience kinda bothers me... But not this time! --Bugs Bunny

Making eye contact during rough sex is roughly the equivalent of trying to read Dostoievsky on a rollercoaster. --Jenna Jameson
__________________________________

Ce epocă domnilor, ce epocă !!!

P.S.

"'You only think you are you barnpots,' shouted angry farmers from the meadows. 'Shut that row up! You're frightening the chickens, you lot and your bloody philosophy. You can't eat philosophy can you? Where would you be if us farmers went round spouting statements like that, eh? Dead, that's where you'd be! Because there'd be naff all to eat!" -- Anonymous quoted by Daniel Denett

A murit poetul Grigore Vieru

2009-01-20T11:41:00.006+02:00

Acum două zile s-a stins unul din cele mai clare glasuri româneşti ale Basarabiei. Victimă a unui nefericit accident de circulaţie poetul ar fi împlinit 74 de ani în februarie.
Marcaţi profund de eveniment, nu ne rămâne decât să privim spre viitor şi să sperăm că acest destin exemplar românesc îşi va ocupa locul meritat în literatura română depăşind nivelul de "poet notabil" pe care i-l dă Nicolae Manolescu. Oamenii de cultură din România postdecembristă nu au priceput niciodată că în Basarabia nu poţi fi român fără a fi naţionalist. Lipsa de sincronizare istorică şi politică dintre România şi Moldova răsăriteană, dar mai ales lipsa unei înţelegeri a acestei nesincronizări, a dus la distanţarea elitei româneşti faţă de elita basarabeană privită cu condescendenţă şi clasată ca păşunistă, anacronică, nepermis de naţionalistă şi chiar primitivă. Aşa s-a ajuns la nefireasca situaţie în care cei de "dincolo" neprimind nici un sprijin real din partea elitei culturale româneşti au ajuns la afilieri bizare cu mişcări precum PRM, singurii care, din motive evident demagogice, şi-au întors faţa spre ei. Elita românească, lipsită în general de instinct naţional, nu a înţeles niciodată suferinţele prin care trec cei ce se consideră români în Basarabia. Lipsa de viziune a oamenilor de cultură români nu e comparabilă decât cu ochelarii de cal ai politicienilor cu care, nu de puţine ori s-au confundat. Cum nu vreau să transform o comemorare a unui OM într-un discurs despre laşitate, mă opresc aici.

Dumnezeu să-l odihnească-n pace !

„Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc.
Vei fi mare tu, eu voi fi mic,
Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc.
Nu frică, nu teamă Milă de tine mi-i,
Că n-ai avut niciodată mamă,
Că n-ai avut niciodată copii”. (
„LITANII PENTRU ORGĂ” de Grigore Vieru, fragment)

Machine Eisenbass rockt !

2009-01-19T14:59:00.004+02:00

V-aţi întrebat vreodată de ce genul acesta de muzică are parte de un succes răsunător în Germania ? Aveţi idee de ce teutonii actuali se dau în vânt după acest fel de muzică ? Aş pune melodia aceasta la un examen de filosofia culturii. Subiectul, Germania. Sunt curios ce răspunsuri aş primi.

Blogescus otiosus

2009-01-13T23:24:00.014+02:00

Zile literalmente nebune adică ne-bune, rele de-a dreptul. Zile în care am încetat să mai exist, luat pe sus de maelstrom-ul exteriorităţii. Dasein ? Aş, de unde ! Dakein mai degrabă.

Existenţa mundană mă îndepărtează de mine însumi. Nu e defel uşor să trăieşti în iadul exactităţii, al detaliului care, dintr-un pervers act de impostură metafizică, se cere interpretat ca şi cum ar fi o idee, ca şi cum ar exista de-adevăratelea. Smulgându-mă pentru o clipă din maya tehnologismului în care mă zbat, constat cu stupoare o chestiune altminteri banală: pentru ce sunt plătiţi oamenii! pentru inventarea de detalii pe care marketingul le adaugă apoi cu abilitate vieţii noastre deja sufocată de alte detalii nesemnificative.

Rămânând la detalii, constat că şi în privinţa cititului lucrurile stau cam la fel. S-a umplut lumea de artificii literaturnice de parcă toţi ar vrea acum deodată, să procreeze o lume a lor, ca şi cum astăzi şi nu acum douăzeci de ani s-a ieşit din comunism. Mă plâng ca Flaubert, că se scrie prea mult. La fel ca şi în cazul detaliilor din viaţa-mi de clăcaş, o perplexitate socratică mă încearcă şi mă trezesc spunându-mi, asemenea ilustrului moşitor de idei: ce plină e piaţa de lucruri de care nu am nevoie ! Spiritul, ca şi credinţa nu are nevoie de multipli inutili. Aici găsesc un rost exigenţei lui Occam în faţa invaziei de entităţi şi mă simt solidar cu el cuprins de o empatie transistorică pentru eroul ce a învins de unul singur o armată infinită de detalii înarmat cu un simplu brici.

Speranţa mea este că piaţa se va mai goli de aceste nedorite determinări iar eu, în timpul celor opt ceasuri zilnice de trudă, îmi voi putea relua firul gândurilor primind mai puţine lentile de şlefuit.

Artă sau filosofie ?

2009-01-09T12:30:00.000+02:00

Răspunsul meu este evident: filosofie. Nici o muzică, lectură, tablou, statuie sau film nu m-au convins că răspunsul la această întrebare ar putea fi diferit. Am rămas un platonist chiar şi după un îndelung exerciţiu estetic. În stil Noica ecuaţia e cam aşa: a fi înseamnă a fi cultural iar a fi cultural înseamnă a fi întru raţiune adică filosofie. Iată un silogism real ! Tot ce-i urmează filosofiei este de rang secund în ordinea spiritului care este singurul care mă interesează pe mine. Între spirit şi surogatul acestuia voi alege întotdeauna spiritul. În artă, spiritul poate fi simţit pretutindeni, se insinuează în formele acesteia însă nu devine manifest, e o promisiune veşnic neîmplinită. Îl găsim mereu ca reflexie, ca umbră proiectată (ca în mitul peşterii), insinuat în fragmente. Spiritul în artă "este" mereu ciobit, ghicit, intuit, nemaipunând la socoteală faptul că este impregnat de emoţii şi sentimente, lucruri cu totul străine spiritului şi deci, filosofiei. Filosofia ne smulge din echivocitatea sublunarităţii, plasîndu-ne într-o zonă în care negociem direct cu spiritul, fără alte supoziţii în afară de acelea metodologice, absolut necesare demersului de acest fel. Filosofia este zodia raţiunii în timp ce arta este arealul de manifestare a sufletului.

Pentru a trasa o graniţă între artă şi filosofie am să iau exemplul literaturii arătînd raportul acesteia cu filosofia. O literatură care interoghează nemijlocit spiritul îşi pierde dimensiunea artistică şi nu mai e literatură, devine filosofie după cum o filosofie foarte bine scrisă, în sensul unei estetici a formei nu mai e filosofie ea transformându-se în artă.

Când simt că mă apasă irepresibil limita Geist-ului pun mâna pe Borges şi citesc. Mă las pradă imageriei, ţesătoriei de lucruri, fapte şi situaţii, idolatriei reprezentării. Îmi e mai clar ca nicicând că artistul e cu pronia deasupra lui iar filosoful doar cu el însuşi.

Hibernalia tertia parte - Ça, c'est moi !

2009-01-06T18:21:00.023+02:00

Ullr heitir einn, sonr Sifjar, stjúpsonr Þórs. Hann er bogmaðr svá góðr ok skíðfœrr svá at engi má við hann keppask.

Ullr, fiul lui Sif şi fiul vitreg al lui Thor, este doar unul. Măiestria-i de arcaş şi iuţeala pe schiuri nu i le poate nimeni egala.

(sec. XIII, Eda cea nouă - Snorri Sturluson)

***

Kinêsis, metabolê, fora, alloiôsis, auxêsis şi mă opresc aici. Ce harnici au fost grecii la inventatul cuvintelor ce descriu feluritele specii de mişcare ! Mişcarea s-a aflat mereu în centrul Erklärung-ului elen care a făcut din ea una din categoriile ce stau la baza înţelegerii lumii generând odată cu Zenon acea fantastică διαλεκτική care astăzi încinge spiritele la fel ca în urmă cu două milenii. Fără ea, înţelegerea noastră devine anecdotică (în sensul cu care Procopius din Cesareea a instituit ανεκδοτα, ca ne-publicat, ne-scos-în-afară, ne-dat-vederii adică neterminat, presupunând moartea gândului ab initio), un trup fără cap, un spirit amputat condamnat la secundaritate. Kinesis se prefigurează subtil ca una din esenţele ontosului, un mod de ieşire din aporetic şi dezordine browniană.

Strict medical, fora, mişcarea locomotorie, este unul din antonimele paraliziei, opunându-se catalepsiei în timp ce kinesis se opune paraliziei spiritului. Oricum am lua-o, prin anexare la intelect, mişcarea devine θεραπεία, remediu al sufletului şi trupului deopotrivă, punct de sprijin pentru intuiţiile spiritului. Să ne re-amintim de practicul îndemn al lui Noica: dacă nu-ţi vine ideea, atunci urcă un deal !

***

Motto: "Orice idee suferă din lipsa dealului potrivit."

***

Am ajuns. 2600 meters above sea level... privesc lumea ce mi se desfăşoară la picioare, respir adânc, concentrat şi simt cum înălţimile acţionează ca un drog asupra mea. Senzaţia seamănă cu cea dată de primul fum de haşiş după luni de abstinenţă. Ameţeala alpină îmbată iar hăurile ispititoare de sub mine mă îndeamnă să le urmez.

Pornesc...

Acceleraţia este uluitoare, iar viteza mă face să mă simt ca un sinucigaş. Jubilez. Sunt un Ulise eliberat în mijlocul sirenelor ce cântă frenetic sarabanda pierzaniei. Dar perdiţia este voluptoasă. Şi înfricoşătoare.

... fear is the mind killer.

Dacă vrei să te joci cu gravitaţia atunci lecţia Bene Geserit trebuie să facă parte din tine. Din exterior, siajul prin zăpadă pare natural, lupta cu sinele ne-dîndu-se vederii. Every turn is a sign of fear... spasmul interior al voinţei ce supune instinctul rămâne invizibil, petrecându-şi contorsionările în intimitate. În timpul căderii controlate, peptidele ne picură spaima în suflet, dar odată cu ele însăşi viaţa şi ceva din înţelesul acesteia. Iniţierea îşi urmează paşii stârnind tulburarea voită a interiorului.

Evitarea stihiilor interioare este unul din felurile de a refuza să ne înţelegem.

Rodul cognitiv al formele fricii este cules abia mai târziu sub forma respectului şi clemenţei faţă de viaţă, în plan axiologic şi al lejerităţii conceptuale în plan epistemic. Ţi-ai urcat dealul.

***

Je viens de m'apercevoir qu'à part mon œil, il y a deux choses qui ne sont pas paralysées. Mon imagination, ma mémoire. L'imagination et la mémoire sont les deux seuls moyens de m'évader de mon scaphandre.

Je peux imaginer n'importe quoi, n'importe qui, n'importe où. Me faire caresser par les vagues à la Martinique, rendre visite à la femme que j'aime...

Me prosterner devant Ozymandias, le roi des rois. Je peux imaginer n'importe quoi.Vivre mes rêves d'enfant, mes ambitions d'adulte...

Maintenant, je veux me souvenir de moi tel que j'étais. Beau, nonchalant, glamour, séduisant, diable. Oui, glamour et très beau. Du moins, certains le pensaient...

Ça, c'est pas moi, c'est Marlon Brando!

Ça, c'est moi !

P.S. În 1891 s-a născut Marcel Jaton, un elveţian ca oricare altul dar deosebit prin dragostea faţă de munţii unde a trăit mereu, schior şi pictor pasionat al acestora. Ca schior, il sera dans les années 20, l'un des pionniers du virage parallèle.

Între cele două războaie mondiale obişnuia să se urce în grabă pe schiuri, cu ceva echipament la el, pentru a prinde în acuarelă propriile momente de bucurie interioară precum şi le sentiment des Alpes. Comuniunea cu iarna în sânul muntelui i-a hrănit spiritul şi voinţa de libertate toţi cei şaptezeci şi opt de ani fericiţi pe care i-a trăit.

Curios la Marcel Jaton e că în 1969, anul morţii sale, când maladia Alzheimer îi doborâse complet ultimele redute ale memoriei nemairecunoscându-şi defel nici soţia şi nici copiii, îşi identifica cu uşurinţă toate picturile cu munţii prin care se perindase. Asta mă face să mă gândesc că memoria îşi are sediul, aşa cum credeau unii medievali, în inimă şi nu în circumvoluţiunile expuse degradării şi capriciilor vremii.

A happy 2009 !

2009-01-05T19:00:00.011+02:00

La mulţi ani cititorule oriunde te-ai afla !

De Sărbători am citit în caltaboşi, tochitură şi friptură, vinuri roşii sau cafele băute pe târziu şi îţi pot spune că augurii vestesc numai de bine pentru 2009.

...ah, în afară de criză.

Încep cu o veste tristă: în ajunul Crăciunului a murit Samuel P. Huntington, autorul Ciocnirii civilizaţiilor. "O lectură uşoară dar cu multe implicaţii", să citez pe cineva care nu mi-a plăcut deloc. Mult mi-am dorit să găsesc "Ciocnirea" lui Huntington pe biletul de examen de la filosofia culturii dar mi-a cazut Paideuma lui Frobenius. Eh, bună şi paideuma că e la fel de plină de implicaţii. Aşadar, un requiem pentru Samuel sau Sh'mu'El, cum îi spunea mămica în ivrit. Ne-ai împărţit ţara în două, o neverosimilă descoperire în studenţie, un deziderat acum şi ne-ai împărţit în turciţi şi occidentalisiţi. Ai murit prea devreme să vezi că între timp s-au mai înmulţit categoriile deşi occidentalisiţii au dispărut dacă or fi existat vreodată.

Profeţii 2009

Citesc pe internet cum un "respectabil intrepret" al lui Nostradamus anunţă pentru 2009 un atac nuclear asupra Franţei(se insinuează că ar fi ruşii), un război India-Pakistan terminat după prelungiri, la penalty-uri cu victoria zdrobitoare a "continentului mistic", nişte misile trimise de arabi cu generozitate Americii, asasinarea porumbelului păcii: Obama. De Românica nimic, profeţiile o ocolesc. Logic, pe vremea lui Nostradamus nu exista. În schimb vă profeţeşte Blogescu: concedieri, mărirea abuzivă şi iraţională a chiriilor, trafic şi mai infernal ca în 2008 şi încă un mandat pentru Băsescu.

Dacă aţi făcut o facultate, nu e cazul să vă îngrijoraţi, ambasadele Canadei, Australiei şi Noii Zeelande dovedesc multă clemenţă faţă de dosarele de emigrare a cetăţenilor români. Rămâne doar să vă obişnuiţi cu frigul, cangurii, dansul hakka şi mistuitorul(sau "specificul" - apud profu" de română) nostru dor de casă şi mioriţă.

I wish you a happy 2009 !

Amintiri dintr-altă lume

2008-12-25T12:35:00.030+02:00

Satul meu e buricul lumii iar copilăria mea este, într-un fel deloc mistic, centrul lipsit de echivoc al unei istorii cu care îmi e tot mai greu să mă împac.

Aşezat într-o depresiune ca o covată, la noi întotdeauna era mai frig, iar vremea mai târzie faţă de locuri aflate la doar două dealuri mai încolo. Un microclimat, cum aveam să învăţ mai tîrziu, unde primăvara venea la două săptămîni după restul lumii, iar poamele înfloreau şi se coceau aşijderea. Suit pe Dealul Buţurenilor, de unde se vede Ceahlăul în zilele senine, dealurile nesfîrşite ţi se dau generos vederii, copleşindu-te cu impresia unei urieşeşti turme de bouri ce s-a aşazat molcom la rugumat, desenând firesc linia orizontului cu spinările lor, curbate de un estetism bizantin aşa cum este de altfel întreaga ţară a Moldovei. De stai şi priveşti în zare nici nu ştii cum te păleşte mirarea lucrurilor deja ştiute, dar care acum, în tainic ceas de asfinţit te umplu de un simţ al vieţuirii şi-ţi îmbie cugetul, la nestăpânite gânduri de "ce-o fi şi cine-o mai fi dincolo de dealurile noastre".

***

În mijlocul satului, mărturie a importanţei sale, stă parcul burjuilor dimpreună cu conacul său, toate aparţinând neamului Cărpeştilor, veche familie de boieri moldoveni menţionată de Dimitrie Cantemir în „Descrierea Moldovei" pintre vechile neamuri ale ţării, familie la care străbunii mei au fost vreme îndelungată vrednici logofeţi. Când urgia roşie de la răsărit s-a abătut şi asupra noastră iar Cărpeştii au hotărât că Franţa va fi locul ce le va'ngropa neamul de'amu 'nainte, conacul a devenit "Casa Pionierilor", iar parcul, laolaltă cu celelalte acareturi, simple dependinţe, ateliere şi locuri de depozitare dar mai ales, fermecatul univers al copilariei mele. După ce vremea îl preschimbase într-o nedorită amintire a burghezo-moşierimii, parcul cel frumos de odinioară, cu fântână arteziană în mijloc, alei îngrijite mărginite de castani şi nuci sălbateci, iubitul loc de plimbare şi licoroasă hodină pentru finele obraze boiereşti, căzu într-o paragină atât de aţâţătoare pentru imaginaţia unui copil încât cele mai frumoase poveşti ale copilariei mele au izvodit de acolo, de pintre arborii cei bătrâni şi tăinuitori. Odată cu poveştile pe care le-a născut, pâlcul de pădure m-a creat şi pe mine dimpreună cu o întreagă generaţie ce umblă acum risipită prin lume.

***

Vara, dacă nu eram la scăldat sau furat de hultoane, împreună cu vajnicii mei tovarăşi de joacă, alergam cât era ziulica de mare prin parc, pintre bălădăile de-un stat de om, scociorînd cele mai neatinse cotloane, găsind ascunzători demne de tainele noastre, pentru a căror proteguire ne legam prin solemne jurăminte ce nu ţineau niciodată mai mult de trei zile. Ne închipuiam haiduci de temut, voievozi sau orice alt fel de eroi descălecători ai închipuitelor noastre moşii pe care ni le împărţeam cuviincios după rang şi vitejie. Toate acestea se petreceau spre ciuda lui "Victor nebunu", paznicul parcului şi duşman primejdios, cel care, sătul de prăştiile, săgeţile şi bine ticluitele noastre vicleşuguri şi prădăciuni prin livada şcolii, nu contenea a pohodi în căutare de semne lăsate de noi, cu speranţa veşnic înşelată, că odată şi odată ne va prinde urma şi ne va veni de hac. Şi uite aşa vara curgea pe nesimţite, bucurându-ne traiul de copii lipsiţi de griji.

***

Iarna nu era mai puţin fermecătoare sau lipsită de zbenguieli. După primul îngheţ ne rupeam hainele în coate pe duruiuşurile de care nu ne mai săturam "în pauza mare", iar la căderea primului omăt, o luam voiniceşte spre derdeluşurile satului. Ne adunam "la morman", în parc, unde făceam pocinogul la sănii cu care ne lăudam care mai de care şi pe urmă ne întrebam unde vom merge: pe vale "la Femeloaia", "la Simion" sau "la Brutărie" ? acestea erau locurile noastre, toate uliţe ale satului. Se discuta aprins, cu multă îndârjire, fiecare având hatârul lui pe care şi-l apăra cu străşnicie. Odată hotărârea luată, mergeam de-ndată într-acolo, iar zarva noastră punea stăpânire pe toată uliţa care devenea dulcea noastră povară, plăcutul surghiun al cetei de sisifi zglobii cu glasuri ascuţite care-şi trăgeau într-una săniile spre vârful pantei spre a gusta bucuria de câteva clipe a zdruncinatei coborâri. La săniuş, timpul părea că trişează mereu, pomenindu-ne deodată cu noaptea peste noi, nevoiţi să ne întoarcem fiecare la casele noastre obosiţi, îngheţaţi dar fericiţi, cu gândul la minunile zilei de mâine.

***

Dar nimic din toate astea nu se compara cu Sărbătorile, care începeau pentru noi în noaptea Sfântului Andrei - singura din an în care animalele vorbesc, fetele-şi pot vedea ursitul în oglindă la miez de noapte iar dracii îi caută pe cei născuţi cu căiţă să le ia sufletul - şi se terminau de Bobotează când popa Talpalariu, cu odăjdiile puse, umbla prin sat cu dascălul, aghezmuind şi binecuvântând gospodăriile. În timpul sărbătorilor toate deveneau altfel, timpul îşi pierdea lentoarea devenind grăbit şi plin de el însuşi, condensând în chip misterios bucuria şi fericirea parcă a întregului an ce se scursese.

Masa de Crăciun, această liturghie a gustului, se aşternea generos pe faţa albă de in a mesei lungi, blagoslovind aşteptările tuturor, şi ale celor mari, şi ale prichindeilor care eram. Dar s-o luăm cronologic: porcul, care după un an de scărpinat şi alintat îşi împlinise traiul în ajunul Crăciunului, boloborosea acum la foc domol în oalele cele mari de tuci, transformat în tochitură şi caltaboşi, în timp ce mama pregătea pelincile Domnului, turtele cu julfă şi nucă din care, în momente de deliberată "neatenţie", mai furam câte-o bucăţică pe care-o molfăiam pe ascuns. În tot acest timp, oalele cu dulceţuri şi şerbeturile cetluite trainic cu sfoară de cânepă şi hârtie începeau să iasă din întunecatele abside ale cămării, căutându-şi câte un loc în aranjamentul mesei. Nu lipseau nici plăcintele "poale'n brâu", prăjiturile ţărăneşti cu stafide de casă şi "învârtita" cu nucă încleiată'n miere de albine. Cozonacii bucălaţi erau duşi la cuptiori la Mam'Mare, cum îi spuneam noi copiii, mătuşa Marghioala cum îi spunea lumea în sat, inimoasa noastră vecină care avea grijă de noi ca de copiii ei. Mi-a rămas întipărită în minte destoinicia cu care mânuia lopata de lemn când îi învârtea şi cum mai fugeam de apriga ei dojană atunci când încercam să sluţim cozunii cei fierbinţi cu ciupiturile noastre pofticioase. Când, în cele din urmă, totul era gata, parcă îmi răsună şi acum în urechi invitaţia multaşteptată: "Poftiţ şî mâncaţ c'avem di tăti !" iar noi ne aşezam la masă chicotind şi veselind, cuprinzand din ochi întinderea ademenitoare a mesei plină de bucate.

Ehehei.., de bună seamă că Sărbătorile erau pentru toată lumea o feerie culinară ce te asalta cu bunătăţi din toate părţile, dar pentru noi copiii, Sărbătorile mai însemnau şi altceva, mult aşteptatul prilej al agonisirii de ceva arginţi fără a mai cere taţilor şi mamelor noastre scăpând astfel de irosirea unor linguşeli ce puteau fi folosite cu alt prilej. După pravilă şi stat tot copilăretul mergea care cu colinda, care cu steaua, uratul sau sorcovitul. Când mă făcusem ceva mai măricel, mergeam cu ursul, scăpând de umblatul în ceată cu ţâncii colindători. Îmbrăcat urs, mergeam ţanţoş pe uliţele satului, plesnind de fudulie că nimeni nu mai era ca mine. Moş Mihai de la Iazul Mucului, ne făcuse mie şi fratelui meu, toate cele trebuincioase pentru a umbla cu ursăritul aşa cum se cuvine: chipiu plin de mărgele cu pampon mare, roşu, diagonale bătute'n ţinte, cap de urs cu lanţ, blănuri, opinci şi cel mai important doba din piele de câne cu veşca dintr-o sită stricată de-a mamei pe care o puneam sus, pe sobă, să se'ntindă şi să sune bine.

Uite aşa îmi petreceam copilăria şi Sărbătorile, fericit aman în paradisul meu multicolor, uitând de mine însumi, înfruptându-mă fără să ştiu din norocul cu care eram binecuvântat.

Timpul care atunci era bun cu mine, astăzi este tot mai puţin îndurător ciuntind multe din aventurile şi păţaniile înfruntate odinioară cu multă vitejie, din sunetele şi gusturile ce mă încântau, făcând ca oamenii şi fermecatele locuri de altădată să cadă în uitare odată cu anii ce nu contenesc a se cresta pe răbojul fiinţei care sunt. Dar poate că şi uitarea îşi are rostul ei, aşa cum ne spune Eclesiastul, că pentru orice lucru este un timp şi o judecată iar cum timpul s-a scurs, am rămas cu judecata care îndeamnă la aducere aminte şi mă face să zâmbesc şi să fiu fericit, acum, în această zi de Crăciun.

Dor de ducă

2008-12-25T11:46:00.006+02:00

Cum călătorului îi stă bine cu drumul, voi călca pe urmele aromânilor ce-şi păşteau turmele prin munţii Rila, aşa cum ne povestestea bunul domn Liseanu în cartea sa despre oraşele şi cetăţile antice din noile teritorii ale României, în urmă cu o sută de ani.

Se spune că numele munţilor, Rila, ar fi de origine tracică, însemnând "muntele bine udat" datorită mulţimii gheţarilor şi izvoarelor termale ce se agăsesc din abundenţă. Câteva din cele mai importante râuri ale Balcanilor izvorăsc tot de aici.

Borovets (“bor” în bulgară înseamnă “pin”) locul meu de destinaţie, se află la 1300 de metri altitudine, cu vedere spre vârful Musalla (2925 m), cel mai înalt din munţii Rila şi întreaga peninsulă balcanică.

Filobancuri

2008-12-24T15:27:00.008+02:00

Care e diferenţa dintre un filosof şi un inginer?

Cam 2000 de ani !

De câţi maeştri Zen este nevoie pentru a schimba un bec?

Doi. Unul care să-l schimbe şi altul care să nu-l schimbe.

De câţi marxişti e nevoie pentru a schimba un bec?

De nici unul. Orice bec conţine sămânţa propriei revoluţii.

De câţi filosofi e nevoie pentru a schimba un bec?

Hmmm... e o întrebare bună, nu?
Defineşte mai întâi 'bec'...
De unde ştim că trebuie schimbat?

Român condamnat la 117 ani de închisoare

2008-12-24T11:58:00.008+02:00

Ca să viu şi eu cu o ştire de scandal uite că am găsit un individ care bate toate recordurile în materie de sentinţe primite de români în străinătate şi pe care presa din România încă nu l-a descoperit(sic!). Toţi mailaţii şi ţiganii de prin Europa cu care presa ne-a făcut capul mare se dovedesc a fi nişte juniori pe lângă individul din imagine. Am făcut şi ceva investigaţii la New York să aflu mai multe. Aşadar, ipochimenul(Mihai Gheorghiu), are 30 de ani, nu este cetăţean american(deci e român 100%) şi este din Bucureşti unde-l are încă pe tac-su (Mihu Gheorghiu, şi el cu mandat de arestare în statul New York) dar care stă refugiat în Drumul Taberei unde joacă table cu prietenii lui pensionari.

Mai mult, new yorkezul nostru dâmboviţean este prieten şi tovarăş de "combinaţii" cu fiul generalului Nicolae Niţu (fostul şef al Poliţiei Capitalei) cu care se ţinea de felurite nebunii(fantezii?) cu carduri, nebunii pedepsite la nivel federal în SUA, pe vremea când Niţu senior era încă în funcţie şi ne păzea de băieţii răi ai Bucureştiului.

Ce să mai zic, acum omu' e necăjit rău zbătându-se de trei ani în recursuri care nu duc nicăieri, a făcut deja bogaţi câţiva avocaţi din statul Virginia, dar degeaba că "la ei" nu e ca "la noi". Adică fraierii dă americani are justiţie unde sentinţile se dă fără şpagă. Hoţul prost şi cu tupeu "dă capitală" şi-a găsit locul perfect de unde să fure: din Arlington care e peste gard de Pentagon, unde sunt supravegheate şi bordurile de la trotuare. Offf, neinspiraţia asta !

Dar hai să nu fim câinoşi acum înainte de sărbătoarea naşterii Domnului. Compatriot d-al nostru fiind, eu îi urez succes şi să aibă parte de judecători mai puţin strânşi la inimă ca până acum şi mă întreb dacă Ambasada României sau Consulatul au mişcat ceva în cazul lui că deh, lu' Mailat i-au pus avocat ca ne şifona imaginea peste hotare. Poate scapă şi el cu un 50 de ani că sentinţele astea de sute de ani parcă's prea de tot. Ai dracu americanii aştia cu aritmetica lor !

P.S. Istoria lui, aşa cum e relatată de povestitorii poliţiei din Arlington pe "blogul" lor o găsiţi aici.

Un fel de manifest

2008-12-23T23:59:00.006+02:00

Deşi nu simt că merit aprecierile domnului Suciu(chiar nu e falsă modestie!), mă simt flatat de ele(ihi!).

Cu blogul, am început "la mişto" cum se spune, şi cred că voi staţiona în zonă. De aceea blogul meu arată cam ca băcănia de pe colţ, cea din scara blocului unde găseşti "de toate", de la detergenţi, pastramă şi pân' la ace de cusut. "La mişto" e varianta de Colentina sub care a supravieţuit ironia socratică, importată din provincie şi plasată de un destin ciudat printre şmecheri şi chinezi, la intersecţia dintre discursivitate şi onomatopee, fără altă ţintă decât exagerarea bombastică ce pară să fi infestat blogosfera românească

Nefiind un partizan al ideii de progres(grrrrrr!), sunt în schimb un fidel al ideii de paradigmă sub cea mai kuhniană accepţiune a sa. Aşadar, cred că ideile îşi croiesc un drum al lor împinse de voinţa şi priceperea subiectivităţilor ce le-au dat viaţă, credinţă ponderată de conştienţa faptului că's altoite şi de forţa conjuncturilor. Această aserţiune m-a transformat într-un duşman neîmpăcat al autorităţii, pe care o văd ca pe un compositum de artificii epistemice din care statuia autorităţii este apoi turnată. Nu e bine, nu e rău but that's the way it goes !

Blogescu nu e o persoană care se ascunde, aceasta este doar o aparenţă, identitatea sa bucurându-se de o minimă protecţie(pe google pot fi găsit în mai puţin de 2 minute), e poate un alter ego izvorât din plictiseala corporaţiei la care lucrează, unul din imboldurile unui eu(a se citi profilul) ce a reuşit să treacă de pragul unei indezirabile comodităţi, a unei laşităţi burgheze pătrunsă în fire de câţiva ani încoace.

Mă înclin în faţa argumentului şi a bunului simţ, acesta fiind felul meu de a-mi manifesta responsabilitatea în spaţiul virtual. Îmi displac blogurile în care se exagerează cu "profunzimile", acele emfatice manifeste personale, materializate prin înregistrări(audio/video) ale propriilor cugetări şi fotografii ostentative în posturi de homo hamangians(naiv şi revoltător, ce naiba!).

Blogescu e antidotul meu pentru mine însumi. E falsa mea salvare de teroarea unei istorii cu care nu pot încă să mă împac, tristă teodicee a unui eşuat în contemporaneitatea capitalei ţărişoarei "ca un buchet de flori" în care nu a dorit să ajungă.

Bunicuţa bolşevică Iliescu

2008-12-22T14:47:00.003+02:00

Oribilul bolşevic Ion Iliescu, unul din artizanii loviturii de stat din decembrie "89 şi cel care ne-a vârât pe gât comunismul cu faţă umană, vine acum cu tupeu "să pună şi el o coroană" la monumentul Eroilor Revoluţiei Române.

Luat la trei păzeşte de una din victimele comunismului şi a Revoluţiei, Iliescu nu găseşte de cuviinţă să spună altceva decâ că respectivul e un dezaxat. Bravo bunicuţo, să ne trăieşti ca să te vedem şi la anul cum iei ouă în cap la comemorarea victimelor tale !

To all those who lived on the streets

2008-12-21T23:31:00.003+02:00

"This song says, no matter who you are, no matter where you go in your life, at some point you gonn' need somebody, to stand by you" (Roger Ridley - Street singer)

H.R. Patapievici, un ticălos ?

2008-12-18T13:01:00.011+02:00

Pornind de la articolul lui Cornel Nistorescu pe care l-am găsit aici(click), încep să-mi pun(iarăşi) anumite întrebări vizavi de viaţa şi personalitatea lui H.R. Patapievici. Că senzaţia de clică culturală pe care o aveam de ceva ani începe să se confirme tot mai mult, că nici Patapievici şi nici Tismăneanu nu au căderea să o facă pe-a justiţiarii nu ar avea atâta greutate dacă toate aceste lucruri nu ar fi dublate de modul suspect prin care sus numiţii se eschivează de la explicaţii şi asumări.

S-a vorbit mult, s-a scris mult însă dincolo de mirarea mea vizavi de neaşteptata conversie a unor beneficiari ai sistemului în icoane de teoreticieni reper ai aceluiaşi sistem rămân atitudini şi explicaţii pe care încă le mai aşteptăm cu toţii.

Îmi place să vorbesc bazându-mă pe fapte. Că Patapievici, într-un articol ce s-a remarcat prin cinism, compară România cu fecalele pentru ca mai apoi să se delimiteze nonşalant printr-un "nu mă mai reprezintă" este un fapt. Că, la fel ca şi Vladimir Tismăneanu, este odrasla celor ce ne-au îngenuncheat ţara vreme de cincizeci de ani, este un alt fapt. O evidenţă de ordin apodictic, pe care nici măcar ei nu au îndrăznit vreodată să o nege. Că a trimis la München, doi foşti colaboratori ai Securităţii să reprezinte România şi oricât de valoroşi ar fi ei din punct de vedere profesional, tot colaboratori rămân este iarăşi un fapt. La fel ca şi supărarea Hertei Müller care, ca intelectual ce înţelege prea bine situaţia neplăcută în care a fost pusă România şi nu vrea capete ci doar dreptate spunând elegant: "Prin protestul meu n-am pus niciodată sub semnul întrebarii ICR. Patapievici mi-a stârnit supărarea.", nu-şi retrage acuzele, cum s-a insinuat, ci doar clarifică.

Acest doctor Faustus cu multă îndemânare la folosirea neologismelor pe care ni le vântură ameţitor prin faţa ochilor se dovedeşte însă a fi unul destul de stângace sau, în orice caz, extrem de neinspirat în alegerea trucurilor care nu mai conving o audienţă din ce în ce mai conştientă, mai trezită.

Mă simt din ce în ce mai mult ca fiind încă unul din naivii care au dat buzna să cumpere Omul recent, un fraier care a încercat sa vadă cerul prin aceeaşi lentilă ca celebrul fiu de NKVD'ist şi a năzuit la descifrarea alambicatele puncte de vedere ale aceluiaşi filosof delicat cu faţa mereu tristă şi gânditoare.

Prins de o retorică a incertitudinii întreb: what's next domnule filosof ?

Later edit: Tânjesc la ceasul când vom putea găsi pe rafturile librăriilor poate cea mai aşteptată autobiografie ce s-a scris după 1989.

Even later edit: Pentru a răspunde o dată pentru totdeauna comentariilor de felul celor de mai jos voi spune că părerea mea a fost fundamentată nu de Nistorescu, pe care-l ştim cu toţii cine e, ci de Paul Goma, victima elitelor româneşti ce i-au refuzat sistematic reintegrarea în spaţiul cultural şi social românesc şi înainte, şi după 89.

Citez din interviul luat de Flori Stănescu, publicat anul acesta într-un volum apărut la editura Vremea.

"Credeam că ştiu totul despre frica la scriitorul român, despre tremuriciul lui permanent, pricinuit de laşitatea-i structurală, de lipsa lui de coloană vertebrală când este vorba de operaţia extrem de complicată: fie obţinerea nemeritată a unui ciolan gros, gras, fie doar a unui coltuc de pâine neagră. Însă când am aflat că - "în plină democraţie" (în 2007) - ditamai directorii de conştiinţă au acceptat (au fost poftiţi?, s-au poftit singuri?) să fie duşi cu avionul personal, îţi dai seama ?, cu avionul, nu cu trenul; prezidenţial, nu ...neprezidenţial!, la tronul estival al Băsescului cu acelaşi nume, pentru a-l asigura de ...

De ce anume l-au asigurat pe Băsescu conştiinţele naţiei, elitarzii drojdiei, smântânimea României: Liiceanu şi Patapievici şi Mihăieş şi Tismăneanu şi cine va mai fi fost, cu tot neamul lor de râme, de slugi de profesie, de vânzători de sine şi de toţi alţii, altfel chicotitori înde ei, făcându-şi cu ochiul, adică: l-am tras în piept şi pe ăsta...?"

Faptul că toţi aceşti intelectuali, în pofida influenţei lor recunoscute pe lângă tronul prezidenţial, nu au mişcat un deget pentru reabilitarea lui Goma, care acum, după aproape douăzeci de ani de la pseudo-revoluţia română, este la fel de lipsit de drepturi ca şi pe vremea lui Ceauşescu, în propria ţară cum vi se pare ? Nu-i aşa că îi cam descalifică pe toţi finii intelectuali la capitolul bune intenţii şi probitate morală ? Dacă vrei poţi să mă consideri un gomist, un individ care înjură pe aproape toată lumea însă cel puţin sunt rezonabil faţă de mine şi faţă de toţi cei care şi-au luat şuturi în gură de la alde Pleşiţă.

Încă o dată: pentru mine, Goma e de ajuns.
______________

One more edit:

Horia Roman PATAPIEVICI, TVR Cultural, 16 aprilie 2007:

"Tatăl meu a fost un refugiat din Cernăuţi. Venirea sovieticilor l-a făcut să se refugieze: nu în ce mai rămăsese din ţară, despre care credea ca va fi şi ea în curînd invadată, ci în Polonia. Oricât ar părea de ciudat azi, oamenilor din mediul social al bunicilor mei le părea în 1940, în Polonia împărţită, mai sigur sub nemţi decât sub sovietici.

Toată viaţa lui, tata a rămas îngrozit de ruşi. [...] Din familia mea paternă nu au supravieţuit decât doi oameni: unul era tatăl meu, celălalt unchiul lui. Dintre aceştia, numai unul a mai putut avea, cum se spune în Biblie, fii şi fiice. Sovieticii, pentru mine, sunt ucigaşii neamului meu.[...]"

Mai jos, facsimilele declaraţiilor lui Dionis Patapievici, tatăl lui H. R. Patapievici, despre care acesta spunea că ar fi fost anticomunist, refugiat şi extrem de reticent cu ruşii/sovieticii.

Maşina lui Eminescu

2008-12-17T14:30:00.002+02:00

În urmă cu câteva zile, printre nuanţatele sale mofturi de ochelarist, domnul Suciu plasează şi relatarea unei întâmplări hazlii în care protagonista, o doamnă ferm convinsă că autorul celor trei muşchetari este acelaşi cu cel care a pus pe hârtie şi spaimele lui Macbeth, îşi susţinea plină de candoare părerile, chiar şi după ce a fost corectată.

Asta m-a făcut să-mi aduc aminte de o întâmplare oarecum asemănătoare, care deşi adevărată, sună aproape ca un banc.

Cu ceva ani în urmă, în Piatra Neamţ, se celebrau nişte ani de la naşterea poetului naţional (nu mai ţin minte detalii). Evenimentul era găzduit de Muzeul de istorie, o clădire impozantă aflată în chiar centrul urbei, unde invitaţii încă soseau fără contenire. Peste tot prin oraş, evenimentul era anunţat cu afişe iar pe frontispiciul clădirii gazdă era pus un banner imens "Eminescu, xx ani de la naşterea poetului naţional".

Afară pe scări, împreună cu nişte amici ieşit fiind la o ţigară (fumam din greu pe vremea aia) am fost martorul următoarei scenete. Un individ cu profil de boxer, cercel în ureche (cu pietricică!) şi lanţ de aur masiv care-i atârna la gât ostentativ, scoate capul afară din Siegfriedul lui cu număr de Germania(cum altfel?) şi ne întreabă "care e faza pe acolo".

"-E ziua lui Eminescu, răspunde unul dintre noi !
-Da cine e mă rog Eminescu ăsta, de vin atâtea maşini la ziua lui că eu n-am auzit de el, e vreun şmecher nou prin oraş ?
- Păăăi, e un om important care ..., dau să răspund fără a-mi încheia vorba când individul întreabă abrupt cu aceeaşi mină intrigată:
-Şi ce maşină are mă, Eminescu ăsta al vostru ?"

Carevasăzică relaţia dintre Siegfriedul cu mulţi cai putere şi Spirit îşi are istoria proprie. Dar mă opresc aici să nu fiu întrebat ce maşină am. Aş pierde inevitabil, n-am nici carnet.

Amintire cu Scriabin

2008-12-15T20:15:00.007+02:00

"No composer has had more scorn heaped or greater love bestowed"

În pauza de doar o pătrime, ascunsă între tonurile şi semitonurile ce mi se răspândesc în suflet, îi pot auzi respiraţia care aproape că face parte din partitură. Şi ea are metrică. Iar braţele ei, ah braţele parcă sunt mai albe ca oricând...

Hopa tropa Penelopa

2008-12-14T01:11:00.013+02:00

Aruncându-mi ochii pe blogul turbo scriitoarei virtuale Zaza, să văz dacă a mai lătrat ceva de subsemnatu', bag repede samă că dorind să arate planetei cum se delectează ea cu dulceaţa slovelor de odinioară, se dă în stambă cu traducerea unui text moldovenesc.

După prima ocheadă, observ cum specialista noastră în jde mii de limbi şi scrieri străineşti, înfulecă pofticioasă cuvinţele din text şi mai ales, schimbă după bunul(?) plac, forma cuvintelor. Astfel, "cu" devine "ca", cuvântul "răsăritul", cu de la sine putere îl articulează făcându-l "răsăritului" iar "vede" este transformat, de două ori în acelaşi paragraf (sic!), în "vide".

Este cunoscută tentaţiunea unor scribi de a face textele/cuvintele să pară mai arhaice decât suntu. Trebuie să remarc performanţa de a nu strecura niscaiva deformări semantice, probabil textul era prea scurt. Zaza, eu zic să rămâi la franceză, întrucât diortosirea textelor moldoveneşti nu e la îndemâna oricui. Ai fost simpatică.

Admirabilă admiraţia admirabilei dudui pentru textele de acest fel chiar dacă intenţia unor astfel de transliterări e cretină şi impregnată de vanitate. În mintea mea persistă doar imaginea săracului herţean care nu ştia că posteritatea moldovenească, din România şi afara ei, va ajunge, un secol mai târziu, să fie tratată ca un neam de leproşi în capitala românilor, tocmai din pricina felului cum vorbesc. Mi-e silă de toate aceste "recuperări" romanţioase vizavi de care nu pot afişa decât un dispreţ suveran. Asta nu că nu ar fi necesare, ci doar pentru că sunt la fel de ipocrite ca studiile bursierilor de la Yale despre masacrele armatei SUA asupra indienilor. Bietul Hurmuzachi, cică ar fi următorul.

Later edit: Cum Zazei nu-i place absolut nici un fel de critică, chiar dacă este bine intenţionată, şi de astă dată a sărit ca urzicată în stilul ei consacrat, numindu-mă cum i-a venit la gură. Prin urmare, îmi cer scuze că am scris cele de mai sus. Ignoranţa, prostia şi maliţiozitatea rămân în continuare păcatele mele capitale. Ce să-i faci, nu am ştiut că nu trebuia nimeni să observe !

Even later edit: Pacea s-a aşternut totuşi peste blogurile noastre. Chiar dacă chinuită şi insuficientă, e totuşi pace. Faptul că ţin şi acum sub lacăt trei drafturi, printre cele mai oribile scrise de mine vreodată, diatribe înveninate cărora nu m-am îndurat să le dau drumul, a înclinat balanţa în defavoarea mea. Am acceptat în cele din urmă să primesc mai multe lovituri decât am dat. Desigur, este numai o apreciere cantitativă. Sper doar că gestul meu va fi interpretat ca un semn de bună credinţă (aşa cum este de fapt) şi va explica lipsa scuzelor într-un chip suficient de lămuritor.

Dedicaţie generaţiei 27

2008-12-12T16:50:00.005+02:00

Quheleth sau sensul libertăţii

2008-12-12T02:34:00.013+02:00

"Lumina este dulce şi plăcut este ochilor să privească soarele"

Azi dimineaţă mă gândeam că eliberare e un cuvânt întotdeauna nepotrivit, ce presupune sentimente revanşarde în care ideea de represiv este conţinută implicit. Viaţa mea pare să nu se potrivească sau să aibă cea mai mică nevoie de această asociere. De aceea, prefer cuvântul libertate.

Experienţa libertăţii o trăiesc deplin, ca un acord definitiv cu aerul pe care-l respir şi absenţa totală a contradicţiei.

Am fost sunat de o companie astăzi. Ofertă de job. O doamnă a turuit neîntrerupt despre potrivirea mea cu profilul căutat de ei şi virtualele oportunităţi care stau doar la un interviu depărtare de mine. Am spus politicos că nu vreau să-mi las slujba pe care o am deja. A insistat, aşa că am cerut un salariu absurd şi m-a lăsat în pace. Totuşi simt nevoia unei citări a domnului J: "however, there is a certain love of pursuit, from games to love to being headhunted into my current job".

Realitatea e că nu mă preocupă decât filmul meu, la care tocmai am început să lucrez cu îndârjire. Azi am vorbit cu domnul T la Londra şi mi-a făgăduit tot sprijinul său în privinţa scenariului iar D a acceptat să lucreze pe imagini. Am obţinut nişte acorduri iar asta e perfect.

Am decis să amân pe moment replica murdară ce-o datorez intelectualei descreierate cu care m-a pus naiba să mă încurc pe blog. Epoche. Aşa cum bine m-a învăţat Husserl,transform infama creatură într-o pretenţie de existenţă. Fuck off creature ! Done.

Repriza de înot de după job, m-a binedispus şi mai mult. În ciuda preţurilor piperate, locul pe care-l frecventez îşi merită banii. Cu excepţia câtorva VIP-uri care se prefac că sunt şi ei oameni obişnuiţi, totul e ok. Turele de înot mi-au redat încrederea în mine şi mi-au adus aminte ca sunt acelaşi om care astă vară a făcut trei sute de kilometri cu bicicleta în 22 de ore.
Imersiunea mă plasează în plăcutul straniu al undelor albastre şi mă transformă într-o altă fiinţă. Beatitudine. Zâmbesc vesel şi scot zgomote de delfin. Mă opresc simţind priviri aţintite asupră-mi. Salvez aparenţele simulând o falsă înghiţitură de apă. Surogatul Marelui Albastru îmi umble inima de bucurie chiar dacă nu e la fel ca Edenul subacvatic populat de corali multicolori de la tropice. Aqua profundis mă umple de un copleşitor sentiment prenatal pe care vreau să-l trăiesc la nesfârşit. Sunetul este abolit, percepţia mea vizuală se preschimbă într-un ceva albastru care se unduieşte hipnotic. Stau sub apă aproape până la sufocare.

Jacuzzi. Privindu-l bolborosind în jurul meu, mă imaginez victimă a unui ospăţ de canibali. Pe margine, un domn cu slip negru şi păr abundent pe omoplaţi mă priveşte insistent. Seamănă cu un iac tibetan. Îmi pironesc privirea într-a lui până cedează. Mă uit iarăşi la jacuzzi şi de astă dată viziunea supei primordiale mi se îmfăţişează cu claritate. Îmi dau seama că amicul cu care am venit, mi-a povestit ceva în tot acest răstimp iar eu am aprobat maşinal. Încercând să prind din urmă firul povestirii, remarc iarăşi cum domnul cu slip negru şi spatele ca o mochetă se holbează iar la mine. De data asta, mă ridic brusc şi plec spre saună.

Sauna: 95 de grade Celsius, o adevărată anticameră a Iadului în care mă vâr cu plăcere. Faza cu sauna e că de fiecare dată întâlnesc pe cineva înauntru care îmi explică, fără să-i cer, cum e treaba cu sauna. De data asta mi-a fost dat să aud povestea porilor ce se usucă dacă nu te uzi mereu. Sfaturile în general mă irită peste poate. L-am ignorat cu gentileţe pe cunoscător si am început să mai frunzăresc Dilema care o adusesem cu mine. La sauna uscată, dacă vrei să nu faci infarct, trebuie să ştii că cinşpe minute reprezintă limita ultimă.

Cu pielea de un roşu incandescent, am intrat direct sub duşul rece. M-am uns cu toate gelurile din dotare şi m-am bucurat de stropii ce ricoşau din umerii mei. Dacă stai nemişcat, duşul face ca un televizor atunci când toate programele s-au sfârşit. Un zgomot care te agasează şi te obligă să-l suprimi. Aşa am făcut.

Restaurantul. Unul bun. Citesc pe un perete că a fost declarat cel mai bun restaurant din Bucureşti în anul 2007. Amicul meu, L. care locuieşte în apropiere îmi povesteşte mai multe despre localul care a crescut în fiţe an de an. Înăuntru numai străini. Aud italiană şi engleză. Wherever. Comand lup de mare cu piure de păstârnac, legume, frunzuliţe de rozmarin şi un pahar de vin alb sec. Servirea este excelentă, totul este aşa cum trebuie. Nota de plată este impresionantă dar ce mai contează când meniul a fost excelent ?

Mă urc într-un taxi şi ţiganul taximetrist mă învăluie într-un nor de fum de ţigară şi dă drumul la manele. Într-o primă instanţă mă decid să îndur dar îmi dau repede seama că nu pot şi iau o decizie rapid. După treizeci de metri îi spun pe un ton hotărât să oprească imediat. Înainte de a comenta ceva îi arunc o hârtie de zece lei care-l moaie imediat şi plec în trombă. Nu am nevoie de restul lui. Aleg un taxi curăţel care mă aduce acasă.

Îmi hrănesc motanul care miorlăie bucuros că ora de masă a sosit în sfârşit şi decid să revăd un film de Kurosawa. Boia şi domnul Ludwig care zac pe noptieră pot să mai aştepte. Mi-am luat laptopul cu mine să lucrez de acasă. Nu am chef mâine de birou.

Văd experienţa libertăţii ca pe un atribut al meu, chiar mai mult de atât, ca pe ceva ce a ajuns să mă definească. Mă miră impotenţa intelectualilor în general, atunci când tratează problema libertăţii, prinşi fiind în capcana propriilor vanităţi. Aşa ajung să debiteze mereu aceleaşi inepţii. Ar trebui să ştie, doar au citit vagoane de cărţi !

Mă bucur enorm că nu trebuie să ajung la şaptezeci de ani pentru a spune că Ecleziastul este o carte pe care ar fi trebuit să o citesc mai cu băgare de seamă în urmă cu cincizeci de ani.

The world is yours !

2008-12-10T22:57:00.004+02:00

Săptămână nebună. Telefonul sună isteric, emailurile îmi potopesc inboxul, veşti proaste din cauza crizei financiare. Ni se spune că totul e ok dar spasmele corporaţiei muşcată de criză îşi fac vizibile efectele în aproape toate deciziile managementului. No pay rises wich translates for me in cutting cost for vacation budget. Offff, ce mult îmi place schiul şi ce scump e ! Ştiu că asta se întâmplă doar pentru noi, angajaţii obişnuiţi şi că bogătanilor din Tribeca nu le pasă de criză. În fond, ei au provocat-o. Ziua de ieri mi-a mâncat-o un script care nu voia neam să se lase descifrat. În pauze improvizam rapid niscaiva ciondăneli pe teme cretine pe blogul unor personagii. Mă relaxa. Un think switch binevenit.

Toate scripturile sunt guvernate de principiul dominoului, totul e cauză şi efect, determinismul însuşi instanţiat în secvenţe de cod. Aşa mă încurajez când habar nu am de unde să încep. De fapt, computerul însuşi este o încarnare a logicii iar eu trebuie urgent să cad la o înţelegere cu sufletul maşinii, să nu mă lase baltă până la deadline. Gata, l-am convins, acum merge, sunt salvat. Ego sum Deus ex machina. Plec grăbit spre casă, abia aştept să mă întâmpine motanul la uşă. Stop. Aşa e viaţa mea acum.

Intermission ...

Das Geheimnis der verlorenen Stadt, mein TIBU ... eu, Peter Kastner, artistul din Hamburg, sper că voi convinge prin creaţia mea aici, la New York, devenind noul Mesia al societăţii transindustriale. După expoziţia din martie, acasă în Hamburg, anul 2003 nu mi-a adus prea multe, poate doar multă muncă. Acum e iunie şi simt că seara aceasta a fost un succes. Lume multă, critici cu greutate, lume avidă să-mi cunoască arta. După expoziţie, am băut bere, am fumat haşiş şi am discutat în cerc restrâns cu invitaţii care au rămas. Tipului din Europa de est, care a venit cu japoneza aceea dichisită şi cam trecută, i-a plăcut mult că am ornat interiorul camerei transindustriale cu frigidere din anii "50 şi am avut muzică de Kraftwerk. I-am oferit încă o bere şi m-am gândit că ar fi cumpărat TI-frigiderul meu dacă ar fi avut bani. Williamsburg Brooklyn rămâne locul perfect din New York pentru astfel de expoziţii.

Out of context...

Schizofrenia cunoaşte trei stadii de dezvoltare şi este de cinci feluri: hebefrenică, reziduală, simplex, catatonică şi paranoidă. Mulţi specialişti susţin că toţi suntem atinşi de ea. Voi de care aveţi ?

De urgisirea neamulu nostru moldovinesc

2008-12-10T13:53:00.004+02:00

Vă leato 2008, pristăvitu-s-ar tăţ munteni fuduli şî proşti cari o'ngropat Moldova cu jali şî pustiiri. Câ muntenii hicleni sî ţînură doar di sfat şî prieteşug cu turcii întinzându strâmbătatea şî răotatea lor pisti noi. Câ ei n-o avutu niciodată mânăstiri ca a noastri, dealuri şî suhaturi ca a noastri. Şî nici slove ca a noastri şi nici nu o scrisu letopiseţe sau alti izvoadi câ ei la târguit şî înşalat au prilejuitu şupurind prin satili şî târgurili Moldovii.

Peri kalos

2008-12-09T22:59:00.011+02:00

Frumuseţea bărbatului este inteligenţa sa iar inteligenţa femeii este frumuseţea ei. - vechi proverb arab

Farduri, rouge-uri, mănuşi, peruci, lacuri, uleiuri aromate, parfumuri, pomezi, pudre, creioane de machiaj şi lista de surogate ale frumuseţii poate fi foarte lungă însă mă voi opri aici.

...beauty only exists in perception.

Căutarea frumuseţii parcurge ca un fir roşu întreaga istorie a omenirii. Un basorelief egiptean înfăţişează pe nobilul Ptahotep, trăitor prin anii 2400 înainte de naşterea Domnului, cum i se face pedichiura. Cleopatra era fardată în permanenţă şi avea mereu la îndemână un evidenţiator pentru ochi, din minerale extrase din pământ.

Secol după secol, aparenţele estetice au crescut în importanţă. Montesquieu credea că nu exista nimic mai serios decât ritualul de dimineaţă al Doamnei ce se aranjează. În timpul lui Louis XVI, căutarea frumuseţii atinsese cote macabre. Nobilii se înfometau să pară mai palizi(era la mare căutare paloarea) şi, pentru a-şi sublinia mai mult originea nobilă, îşi creionau cu albastru venele de pe gât, braţe şi umeri. Chiar credeau în chestiile alea cu sângele albastru. Outrageous !

Rouge-ul Vermilion folosit în secolul XVIII era făcut dintr-un compus pe bază de mercur. Iubitorilor de frumuseţe li se inflamau gingiile şi le cădeau dinţii după care se îmbolnăveau şi mureau. Costurile nu contau prea mult, important era trimful nechibzuit al esteticii, fie el şi temporar.

La noi în ţară, în lipsa unor standarde autentice, ca şi acum, duduile din ţările române copiau cu înverşunare tot ceea ce prindeau de la damele din cele ţări pe unde mai îmblau. Pieptarul, icuşarii sau tulpanul erau foarte în vogă laolaltă cu corsetele şi pălăriile franţuzeşti. Totul era o chestiune de preferinţe în materie de relaţii a boierilor părinţi.

Întreg mecanismul acestei goane nebune după frumuseţe, este aşadar pus în mişcare de teama femeii de respingere. Un freudism banal. Replica, sunt cochetă pentru că mă respect e pentru naivi sau iubitorii de romane franzuzeşti.

Acum, în epoca valorilor feministe şi corectitudinii politice, mecanismul psihic bazat pe ecuaţia frumos-urât este mai prezent ca oricând. Frumuseţea se face cu uleiuri, lacuri şi pomezi, bisturiu şi silicon. Acum, ştiinţa, metodică aşa cum o ştim, analizează şi stabileşte strategii ale frumuseţii. Veţi găsi conceptele acestei pseudo filosofii în mai toate centrele beauty-care, spa and wellness din America.

Totuşi, cauza primă a acestei isterii milenare nu pare să preocupe totuşi pe nimeni. Faptul că frumuseţea rămâne în continuare singura formă de discriminare împotriva căreia nimeni nu se revoltă.

Vasile Paraschiv. Omul care a refuzat decoraţia prezidenţială

2008-12-09T01:24:00.006+02:00

"Eli eli, lama sabactani."

Eroismul poate avea multe chipuri: al soldatului de pe front, al medicului care salvează vieţi, al intelectualului dedicat spiritului, chipul ars de soare al ţăranului ce ne hrăneşte sau al dascălului ce ne introduce în lumea slovelor. Vremile ce le trăim şi ideile lor modelează neîncetat aceste chipuri de eroi. Totuşi, puţine lucruri în lume pot fi mai triste decât chipul unui erou dezamăgit, al omului ce vede cum soarta şi-a bătut joc de idealurile sale pentru care a luptat o viaţă. Un astfel de chip dezamăgit este Vasile Paraschiv, unul din eroii autentici ai luptei anticomuniste din România. Martir încă în viaţă, trăind printre călăii săi.

***

Seara aceasta(7-Dec-08), în cadrul emisiunii 3X3, a lui Stelian Tănase, invitaţi aufost Sorin Roşca Stănescu şi Vasile Paraschiv. Acestuia din urmă, readus brusc in vizorul presei de refuzul medaliei oferită de preşedintele Traian Băsescu pe 1 decembrie, i s-a cerut să-şi spună povestea, aşa cum a trăit-o şi a perceput-o el însuşi. Sunt imposibil de exprimat în cuvinte obida şi dezamăgirea pe care le-am simţit în glasul lui Vasile Paraschiv, atunci când relata istoria persecuţiilor şi nedreptăţilor îndurate de patruzeci de ani încoace.

***

Ridicat sistematic de Securitate, dus în pădurea Păuleşti unde era torturat şi bătut cu brutalitate până la pierderea cunoştinţei pentru că a crezut în dreptul fundamental de a-ţi spune părerea, Vasile Paraschiv a crezut că, după Revoluţie i se va face dreptate. Dezamăgirea însă a fost pe potriva speranţelor, aşa cum mărturisea el însuşi în emisiune "nu s-a realizat visul celor ce au luptat împotriva comunismului, nu împotriva lui Ceauşescu, pentru că Iliescu a luat frâiele puterii şi a facut virajul la stânga". Iliescu nu a vrut să-l primească niciodată în audienţă. Atunci când a primit totuşi un răspuns a fost unul formal, de fapt un apel la reconciliere naţională spunând că trebuie să se lase istoria să judece ceea ce s-a întamplat.

***

Chestiuni de actualitate (încă)

1.Foştii securişti

Vasile Paraschiv spune simplu, cu convingerea celui ce a trăit pe pielea lui umilinţele comuniştilor de înainte şi după "89 unul din marile adevăruri ştiute şi răsştiute dar vizavi de care, Iliescu şi gaşca lui o fac şi acuma pe-a niznaiul: "Iliescu a orientat revolutia spre stânga. Scopul vieţii lui (Iliescu) a fost să salveze pe activiştii de partid, criminalii, ofiţerii de securitate şi miliţie de la tragerea la răspundere penală. Şi-a atins scopul." Aşadar programul de protecţie a martorilor din America e o nimica toată faţă de programul naţional de protecţie a securiştilor şi miliţienilor din România. Iliescu le-a dat clasă.

După perioada Iliescu, în 2004, Vasile Paraschiv a votat din toată inima cu Băsescu, care a promis că va face dreptate fostelor victime ale comunismului. La patru ani de la alegeri nu s-a întamplat nimic şi în afară de condamnarea formală a comunismului, semiboicotată de Vadim şi saltimbancii lui, şi eroul nostru s-a trezit că, la fel ca pe vremea lui Ceauşescu şi Iliescu, şi pe vremea lui Băsescu rămâne cu bătăile luate, viaţa răpită de comunişti şi demnitatea călcată în picioare. Ceea ce el aştepta era, aşa cum o spune el însuşi "consecinţe juridice, posibilitatea ca victimele să poată chema în instanţă pe torţionari." Procedura actuală este de a da statul în judecată, victimele au posibilitatea de a câştiga şi statul (adică tot noi) plăteşte şi torţionarii ramân liberi şi nepedepsiţi în continuare. Umblă liberi printre noi, îşi mănâncă liniştiţi pensiile lor cât zece salarii de profesor, îşi plimbă nepoţii în parcuri, li se spune bună ziua şi sunt persoane respectabile.

Indivizi gen Pleşiţă, adevărate gunoaie vorbitoare a căror incontestabilă vinovăţie este notorie, stau şi se hlizesc pe seama fostelor victime ţipându-le hidos în faţă: degeaba vă zbateţi, tot noi am câştigat. Asta este România în care trăim, aceştia sunt oamenii care ne-au condus ţara pe făgaşul democraţiei, de asta arată România aşa cum arată astăzi, pentru că a ascuns şi a trăit cu o malformaţie care trebuia operată imediat după "89: cancerul roşu, comunismul.

Atitudinea venerabilului Vasile Paraschiv este aşadar una perfect îndreptăţită. După nerespectarea promisiunilor făcute în campania electorală, Băsescu îi apare doar ca un alt fost membru de partid, unul ce a ocupat funcţii importante în străinătate înainte de "89 când ştim foarte bine cine putea ocupa astfel de funcţii.

2. Sindicatele.

Vasile Paraschiv este un veteran al luptei sindicale în România, luptă pentru care a plătit atât de scump în comunism.

Sorin Roşca : Avem sindicate libere ?

Vasile Paraschiv: teoretic da, dar în fapt sunt folosite de partide. Exemplul lui Miron Mitrea. A discutat cu prim ministrul revendicările minerilor dar de fapt a discutat situaţia personală. Aşa a primit de la Năstase funcţia de vicepreşedinte.

3. Starea morală a intelectualităţii din România

La decernarea medaliilor, discursul lui Vasile Paraschiv a fost întrerupt, microfonul tăiat şi vorbitorul îndepărtat subtil. Apoi, preşedintele Băsescu a replicat imediat, calm, pe un ton extrem de ... prezidenţial, că el nu oferă medalii în nume personal ci acestea sunt simboluri ale statului român pe care toată lumea trebuie să le respecte. Membrii de familie ai premiaţilor au ibucnit în aplauze frenetice. Moment salvator pentru ei, de la penibilul şi ruşinea de care, fie şi pentru o clipă, Vasile Paraschiv le-a adus aminte. Apoi s-au ciocnit cupele de şampanie, au început discuţiile poleite, politicoase, specifice acestui gen de eveniment. Totul, ca şi cum nimic neobişnuit nu s-ar fi întâmplat.

"Nu mai pot să despart un fost membru de partid de calitatea actuală." (Vasile Paraschiv)

Sorin Roşca: Ce s-a întâmplat după tăierea microfonului ?

Vasile Paraschiv: Nu a intervenit nimeni cînd am fost cenzurat. Toţi l-au aplaudat pe Băsescu. Nu am acceptat să ciocnesc vreo cupă de şampanie şi am plecat imediat. Nu pot să lase moştenire tineretului nostru viaţa de sclavi, târâturi, pe care au dus-o pînă la Revoluţie. Sunt cei care au acceptat să traiască în umilinţă şi fără demnitate.

Sorin Roşca: Ce trebuiau să facă ?

Vasile Paraschiv: Să ridice capul dar atunci tăceau sau îl aplaudau pe Ceauşescu. Intelectualitatea de frunte, a pus mereu interesele personale deasupra intereselor poporului.

În loc de concluzie

M-a mirat enorm tupeul lui Sorin Roşca Stănescu, acest colaborator cu acte al Securităţii, cu câtă candoare punea întrebările despre foştii lui colegi unui om care a suferit atât. Părea aproape afectat. Întrebările bune de altfel, dar, chiar el ? Încă o dată am văzut România aşa cum e: foştii călăi stând la aceeaşi masă cu victimele lor.

Povestea lui Vasile Paraschiv ne arată că natura umană nu se schimbă. Ea arată acuzator cu degetul spre oameni de la care, cu toţii avem pretenţii. Arată cum complezenţa şi conformismul lucrează perfid în folosul autorităţilor corupte distrugând năzuinţa spre mai bine, mai just. Aşa cum în urmă cu treizeci de ani, toţi aceşti fini intelectuali îl aplaudau pe Ceauşescu, acum îl aplaudă pe Băsescu. Nu s-a schimbat nimic din fervoarea lor atunci când pot parveni şi prin alte căi decât cele meritorii. Prin atitudinea lor, intelectualii prezenţi la acel eveniment au mai scris o pagină în istoria laşităţii naţionale. Tocmai faptul că au merite profesionale incontestabile şi nu ar avea nevoie de alte proptele mă nedumereşte cel mai tare. Nici unul nu a spus nimic, chiar nici unul.

Vă amintiţi protestul lui comunistului Pârvulescu la unul din congresele PCR-ului când Ceauşescu a fost, evident, reales ? Până şi el a fost lăsat să vorbească. Dar lui Vasile Paraschiv, Băsescu i-a refuzat şapte minute atât cât a cerut. Replica preşedintelui, "Nu se poate acum !". Dar când, mă întreb retoric ?

Închei, strigând cât pot de tare, cu speranţa că se va auzi cât mai departe iar ecoul nu se va opri niciodată, la fel ca Ticu Dumitrescu în testamentul lui : deconspiraţi-i pe comunişti !!!

(07-Dec-2008)

Pride and Glory

2008-12-07T19:04:00.006+02:00

De fiecare dată când sunt prins într-o discuţie despre America, sfârşesc invitabil prin a dezamăgi. Nu pentru că mi-aş propune ci pur şi simplu pentru că sunt sincer în privinţa celor văzute acolo. Printre lucrurile ce mi-au marcat negativ memoria se numără locuinţele mizere din Bronx cu celofan în loc de geamuri, mulţimea cerşetorilor care te hărţuiesc cerându-ţi "some change", mormanele de gunoi din Manhattan, China town-ul care pute ca o latrină, imbecilii infatuaţi de la consulatul românesc care-ţi închid telefonul când le ceri o informaţie şi multe altele pe care nici măcar nu vreau să mi le mai amintesc.

***

Ca exerciţiu de trezire la realitate, recomand tuturor entuziasmaţilor de America să vizioneze filmul lui Gavin O'Connor ca o invitaţie la conştientizarea unuia din adevărurile cele mai urâte ale Americii: corupţia. Filmul descrie cu multă acurateţe mecanismul subtil al corupţiei, ce apare pe nesimţite, firesc, justificată de nevoile naturale ale omului. Nu e nimic imoral în a-ţi ajuta colegii, prietenii, a căuta un trai mai bun pentru familia ta, copiii tăi, nu-i aşa ? Ba dimpotrivă, e dezirabil. Şi totuşi, când acestea se întâmplă prin încălcare legii atunci natura oamenilor se perverteşte şi devine rea. În acest film este portretizat în mod dramatic unul din chipurile coruptului notoriu din America: poliţistul.

***

În orice societate civilizată, poliţia şi justiţia sunt simboluri şi garanţi ai normalităţii însăşi iar când acestea devin corupte întreaga societate o ia razna şi decade în anomie. În astfel de condiţii preţul verticalităţii este unul extrem de mare iar cât de mult suntem dispuşi să-l plătim, depinde de conjuncturi şi educaţie dar, mai ales de tăria de caracter iar asta este exact ceea ce Gavin O'Connor vrea să ne arate. E ceva de genul ordinary people, tough decisions. Când detectivul Ray Tierney(Edward Norton) realizează că tolerarea nedreptăţii este imorală, începe să-şi reevalueze atitudinea faţă de corupţie chiar atunci cînd aceasta este reprezentată de cumnatul său, ofiţerul Jimmy Egan (Colin Farell). La guerre comme a la guerre asta e ceea ce învaţă eroii noştri spre finalul tot mai plin de sens al filmului.

***

Ca eveniment marketing, producţia este o reuşită. Filmul exploatează una din temerile teribile ale Americii, o Americă ameninţată tot mai mult de haosul economic ce pare a se extinde şi în sfera socială. Cred că tema filmului pică foarte bine în acest moment de confuzie şi teamă pentru ziua de mâine, moment în care, cu toţii avem nevoie (poate mai mult ca oricând) de instituţiile statului pentru a asigura securitatea unui viitor în care este necesar să credem. Inspiraţia tematicii deja produce milioane de dolari ce curg în conturile producătorilor. Is the kind of movie that pays the bills. Enjoy !

Madagascar: Escape 2 Africa

2008-12-06T18:01:00.006+02:00

Ori de câte ori compania mea (nu spui care) furnizează tehnologia pentru producerea unui film de animaţie, noi, angajaţii, primim bilete gratis la filmul respectiv. Aşa s-a întâmplat când a fost Shrek, Kung-fu Panda iar acum Madagascar.

Partea a doua a acestui film, spre deosebire de alte "continuări", a fost la înălţimea aşteptărilor. Cel puţin pentru mine. Mi-a plăcut că nu au repetat în mod stupid gagurile din prima parte, că scenariul a fost diferit, că replicile personajelor au fost vii şi spontane nepierzîndu-şi din prospeţime. Filmul este alert, are ritm şi cu excepţia câtorva momente de patetism tipic american nu riscă să te plictisească.

Cei patru prieteni: leul Alex, Marty cel hazliu(zebra), graţioasa Gloria(hipopotam) şi posacul Melman(girafa) trec prin multe în drumul lor spre New York şi ajung de data asta în Africa unde se ceartă, se împacă, îşi declară prietenia sau iubirea, înfruntă situaţii dificile din care de fiecare dată ies învingători(cum altfel?). Nu lipsesc din distribuţie nici simpaticii pinguini, la fel de milităroşi şi prinşi în executarea unui plan dar şi fermecătorul Julian, regele lemurilor. La capitolul apariţii interesante se remarcă irezistibilul curtenitor, hipopotamul Moto Moto care dă un plus de umor multor momente ale filmului. După cum arată scenariul, Escape 2 Africa fiind doar un episod din drumul înapoi spre New York, cred că trebuie să ne aşteptăm şi la un Madagascar 3.

În concluzie, cred că filmul îşi merită banii. Te poate destinde după o săptămînă de stress la muncă sau la şcoală. Judecînd după hohotele din sala de cinema cred că asta este opinia majorităţii. Vizionare plăcută !

Postelectorală

2008-12-06T01:51:00.003+02:00

Întrebare: ştiaţi de ce politicienii români nu comandă niciodată rechin când merg la restaurant ?

Răspuns: pentru că nu sunt canibali.

Nesimţire de vedetă

2008-12-03T22:45:00.009+02:00

Statutul de vedetă şi nesimţirea nu sunt nişte chestiuni chiar atât de incompatibile. Una din vedetele locale ne arată demonstrează:

Adi Despot, solistul trupei Viţa de Vie îşi dă în petec şi arată tuturor cum a chiulit de la lecţiile mămicii sale în timpul predării celor şapte ani de acasă.

Mă simt nevoit să-i dedic sloganul meu în materie de politeţe lui Adrian Rockerul Minune. Sper că va învăţa din această ispravă că:

"Impoliteţea nu are nici o scuză. Este imposibil să o justifici."

De asemenea, cred că impoliteţe e un eufemism mult prea blând, pe care rockerul minune nu-l merită.

Prima de sărbători

2008-12-03T16:05:00.005+02:00

Anul s-a încheiat, e vremea primelor şi a bonusurilor de Crăciun. Voi cât[e] primiţi ?

Budapesta şi Micul Paris

2008-12-02T18:19:00.013+02:00

Ceea ce am văzut a fost un oraş civilizat, respirând istorie prin toţi porii, european sub toate aspectele. Budapesta este un oraş de la care ai ce învăţa.

Nu vreau să continui aici cu lista impresiilor mele. Ele nu contează pe acest blog care nu se vrea un jurnal al meu. Nu sunt un naiv care să înceapă să-şi scarpine orgoliul, cu plimbările sale, în faţa unei audienţe care nu e interesată de aşa ceva. Ceea ce ce contează este contrapunerea acestor impresii unor "realităţi de acasă".

Aşa cum Dâmboviţa nu e Dunărea, tot aşa nici Bucureştiul nu e Budapesta. Întocmirea unui inventar al prostiei edilitare româneşti devine o sarcină mult mai uşoară ori de câte ori ieşi din România, pentru că toate neajunsurile cu care te-ai obişnuit şi ai ajuns să nu le mai observi îţi scot ochii cu hidoşenia lor la reîntoarcerea în patrie: câinii vagabonzi, lipsa parcărilor, benzilor pentru autobuze şi pistelor pentru biciclete, traficul infernal, claxonatul şi înjurăturile din trafic. Nu mă plâng că noi nu avem palate, clădiri istorice impresionante, pentru că am avut istoria care am avut-o, însă deplâng faptul că lipsesc acele lucruri elementare care-l fac pe om să-şi merite numele de om. Le plâng de milă românilor că trăiesc într-un mediu viciat, poluat moral şi fizic pentru că ştiu că nu merită să fie trataţi astfel şi încă mai există multă lume cu bun simţ care încă mai speră că lucrurile vor deveni şi la noi normale.

Atmosfera generală din Budapesta este aerisită degajând un aer elevat. Bucureştii, emană balcanism şi murdărie. Nu neapărat murdăria străzilor cât atitudinea oamenilor care au gesturi violente, ţipă, se împing la tramvai chiar şi atunci când este loc din belşug, te înghesuie cu genţile lor murdare de rafie şi te fac să simţi pentru toată ziua mirosul de şatră.

Mi s-a spus că mă agit de pomană şi că ar fi timpul să încep să mă obişnuiesc cu "realitatea". Care realitate, întreb retoric ? Cea a gunoaielor aruncate fără discernământ pe unde se nimereşte, a înjuraturii şi scuipatului, a politicienilor incapabili şi corupţi care nu dau o para chioară pe cei ce i-au votat, realitatea lui Guţă, Adi Minune, a fustelor colorate care vând desuuri de nylon în piaţa Unirii ? Ei bine, vă asigur că asta nu se va întâmpla vreodată. Dacă blogul nu va fi de ajuns pentru a înfrunta această "realitate", atunci voi îndemna oamenii la revoltă, îi voi îndemna să iasă în stradă, să-i alunge de la conducere pe cei care-şi bat joc de ei.

Lumea s-a repezit să-l aleagă pe Oprescu, acest comunist acrit, care şi-a recunoscut deschis iubirea faţă de idealurile lui Lenin. Mă întreb acum, cum poate un comunist să rezolve problemele capitalismului ?

Dimineaţa, chiar înainte de a intra în Bucureşti, am facut câteva fotografii din mersul trenului. Le-am pus împreună cu cele făcute în Budapesta într-un colaj. Vă rog pe voi să judecaţi cât sunt de subiectiv şi cât de justificate îmi sunt frustrările de cetăţean.

Trenul era plin de cetăţeni străini. M-am simţit ruşinat când îi vedeam că privesc afară. Chiar nu-şi pune nimeni problema că asta e ceea ce văd toţi cei care vizitează România ? Ce efect mai poate avea publicitatea cu banii aruncaţi de guvern în străinătate pentru cineva care vede cu proprii săi ochi ţara lui Borat, şi mai ales, câtă credibilitate ? Oare ce zic toţi PR-iştii intraţi pe pile în structurile statului, când cineva care a fost în România cere explicaţii pentru lucruri de soiul celor fotografiate de mine din tren ?

Wassup 2008

2008-12-02T12:25:00.006+02:00

Budapesta - ziua 1

2008-11-28T17:41:00.005+02:00

Uite că m-am scăpat la un pic de net şi nu m-am putut abţine de la cîteva impresii la cald. De data asta am o companie mai dinamică faţă de vizitele precedente şi vizita pare mult mai promiţătoare.

Călătoria ok, hotelul ok deşi un pic cam scump.

Budapesta, un oraş care nu te te lasă indiferent. Atmosferă degajată, de sărbătoare parcă. M-am plimbat un pic prin nişte locuri unde nu mai fusesem încercînd să evit pe cât pot "capcanele de turişti" gen Parlament sau Catedrala Sf. Ştefan. Să zicem că m-am pierdut un pic pe străzi încercînd să prind ceva din realitatea acestui oraş şi nu doar ceea ce vrea el să arate turiştilor.
Diseară merg la un concert într-un un club destul de interesant [A38] pe un fost vas sovietic aflat pe Dunăre, dezafectat şi convertit în club. Am trecut pe acolo sa-mi iau biletul rezervat şi arată drăguţ. Mîine am planificată o vizită la Marzipan Museum şi Muzeul Naţional de artă.

În Budapesta am remarcat că:

- şoferii nu claxoanează la fiecare 30 de secunde ca în Bucureşti
- pe trotuare ai pe unde călca fără a face slalom printre scuipaţi
- oamenii sunt mai puţin încruntaţi
- nu sunt maşini parcate şi pe scara blocului
- bicicleta este la mare cinste ca mijloc de transport
- e plin de restaurante, cafenele şi alte locuri unde poţi bea o bere fără să-ţi faci rezervare cu o săptămînă înainte
- centrul lor istoric arată ca un centru istoric
- femeile sunt volubile, drăguţe, frumoase şi cu gust la îmbracăminte

Ne mai auzim. Weekend plăcut la toată lumea !

Am plecat la Budapesta

2008-11-27T17:32:00.003+02:00

Povestirile, când revin. Drept să spun, m-am cam plictisit în oraşul ăla cam de fiecare dată. Sper că acum va fi diferit.

Specii ale prostiei: linguşitorul hrăpăreţ

2008-11-27T12:57:00.006+02:00

Motto personal: Impoliteţea nu are nici o scuză. Este imposibil să o justifici.

Există în România o realitate de care ne-am lovit cu toţii: atitudinea mizerabilă a omului de la ghişeu, call centre, tejghea, restaurant sau biroul de alături.

Nu ştiu să se poarte oare, sau nu vor ? Toţi trec prin diverse interviuri fac traininguri şi totuşi se poarta oribil cu noi, clienţii, colegii lor. Cunosc oameni foarte "treinuiţi", oameni în care companiile lor au băgat bani buni pentru a-i deprinde cu bunele maniere dar care se totuşi se poartă în continuare urât.

Întrebarea fundamentală ar fi: de ce se întâmplă totuşi ?

Am avut ocazia să văd, cu ochii mei, cât de puţin durează efectul unui training în care oamenii sunt învăţaţi cum să se poarte. De la măr şi pân la păr, vorba românului. Bun, dar atunci de ce aceşti indivizi persistă, stăruind cu încăpăţânare în mitocănie atunci când au şansa de a o face fără să fie pedepsiţi ? Ooops, cred că deja am dat un răspuns.

Astfel mi s-a revelat următoarea dilemă: de ce aceeaşi oameni se poartă ireproşabil când sunt în contact cu şefii sau alte persoane de care depind ? De ce amabilitate până la ploconire cu alţii (în special străinii) şi muşcături de gât, nervi şi nepoliteţe cu noi, ceilalţi ?

Am să încerc să schiţez un răspuns în următoarele rânduri. Pentru că ei de fapt nu sunt politicoşi ci doar îşi vând răbdarea cu ceilalţi în schimbul a ceva ce ar putea câştiga, nu ştiu ce, poate avansări, bani, imagine ori un loc mai în faţă iar dacă acel ceva nu există atunci dispare şi motivaţia lor şi redevin imediat mitocani.

Cred că aşa se poate trasa o frontieră între politeţe şi linguşire. Politicosul adevărat este politicos tot timpul însă mitocanul este politicos doar în anumite conjuncturi, doar când are nevoie de ceva sau când crede că, printr-o atitudine mai serviabilă, ar putea câştiga ceva. El este nesincer prin natura sa. De fiecare dată când aud replici gen: "ei, şi ce dacă s-a simţit ofticat icsulescu, uite nu mai pot eu, de parcă aş sta la mâna lui", ştiu imediat că am în faţă un linguşitor, un caracter dubios cu suflet minuscul de gândac mâncător de cadavre.

Ca să ajungem totuşi la o concluzie, spun că toţi acei indivizi care ne fac viaţa grea la ghişee, birouri sau telefon atunci când ei ar trebui să-şi facă doar jobul sunt nişte linguşitori. La fel şi chelnerul care te face să aştepţi o oră să-ţi aducă meniul deşi vezi că la masa de alături, unde stă Becali, au terminat deja de mâncat toate felurile deşi au venit în urma ta. Civilizaţia autohtonă este una dictată de o combinaţie între oportunism şi forţă. Este o civilzaţie a actului coercitiv menit doar să constrângă şi în absenţa căruia totul se diluează şi devine neimportant, relativ. Asta demonstrează că, în general, românii nu fac gesturi gratuite.

Cum se cheamă asta, oportunism ?

Pozează topless la 52 de ani

2008-11-26T14:09:00.012+02:00

În ce lume nebună mai trăim. Recorduri de orice fel se doboară zilnic. Este o lume în care publicitatea cu orice preţ, şocantul, incredibilul sunt tot atâta instanţieri ale lumii noastre ce-şi perindă în fiecare clipă un alt chip pe ecranele televizoarelor, monitoarele calculatoarelor, în show-uri sau pe stradă.

Actriţa Kim Catrall, devenită cunoscută prin rolul Samanthei Jones din serialul "Totul despre sex", este la fel de dezinvoltă în viaţa de zi cu zi precum personajul pe care l-a interpretat timp de şase ani. Catrall a dat curs unei invitaţii venite de la BBC, de a poza topless, pentru a recrea, în versiunea modernă, celebra pictură "Diana şi Actaeon" a lui Tizian. Cât de mult a reuşit, puteţi judeca voi înşivă. Deşi nu mi-am dat seama dacă ea este Diana, sau pe unde o fi Acteon care nu apare în fotografie (l-or fi mâncat deja câinii), totuşi spun bravo. Câte femei se pot totuşi mândri cu asemenea performanţă ?

Mai cred că Madonna (Veronica Cicone), cunoscută amatoare de astfel de recorduri (îmi amintesc de un interviu mai vechi cu respectiva, în care se lăuda că va face sex până la 90 de ani), va deveni invidioasă şi va încerca şi ea să pozeze goală la o vârstă şi mai venerabilă. La 80 de ani poate :P. Cu toate rugăciunile kabalistice spuse cuviincios şi cu binecuvântarea rabinului şef de la Hollywood poate o vom vedea în curând şi pe ambiţioasa blondă apărând pe prima pagină a ziarelor de scandal peste douăzeci de ani (sună aproape ca un titlu de carte). Mi-o şi închipui cu şosete în picioare, lascivă şi cu un menorah pe fundal (sfeşnic ceremonial cu şapte braţe) demonstrând fermitatea nurilor cu multe primăveri.

Halleluyah !

Marko Bela: Trianonul ne doare

2008-11-26T11:56:00.004+02:00

Preşedintele UDMR a prezentat aseară, în faţa a aproximativ şapte mii de participanţi la un spectacol de campanie electorală organizat la Sala Sporturilor din Târgu-Mureş, o hartă a componenţei etnice a Transilvaniei, conform recensământului din 2002, în care teritoriile locuite preponderent de maghiari erau însemnate cu roşu.

"Pata roşie (de pe hartă, n.r.) putea fi şi mai mare dacă nu exista Trianonul în 1920. Trebuie să întoarcem roata istoriei. Să fim uniţi în orice clipă pentru viitorul nostru şi al copiilor noştri. Ne doare Trianonul şi ne doare 1918. După alegeri e sărbătoarea naţională a României, dar evenimentul nu ne bucură, ne doare, pentru că acea întorsătură a istoriei a însemnat 70 de ani de agonie. Nimeni să nu ne ceară să ne bucurăm de această zi, deşi o respectăm”, a spus Marko Bela.

Eu nu prea înţeleg cum vine faza asta de la urmă, nu ne bucurăm dar respectăm. Dacă Mărculică era sincer până la capăt măcar nu mai trebuia să încerce să dreagă busuiocul. În discursul lui spune clar că pentru ei au fost 70 de ani de agonie iar sărbătoarea noastră le pică cam prost aducându-le aminte de nenorocirea lor. Asta e puişor, istoria s-a scris deja iar din afirmaţiile tale nene Marcule ne dăm seama că frustrările în randul populaţiei maghiare sunt imense iar atmosfera generală este de revanşă din moment ce aşa arată un discurs electoral maghiar.

Consideraţii pre-electorale. De ce pute, domnule Tăriceanu ?

2008-11-25T23:45:00.003+02:00

Încă nu ştiu sigur dacă duminică merg la vot din dorinţa de a acţiona, păcălit de iluzia că votul meu chiar contează sau din inerţia unor convingeri mai vechi pe care nu vreau să le mărturisesc acum. Cert este că voi merge. Poate fi o chiar experienţă amuzantă. Ultima oară când am votat, secţia era amplasată în holul unei şcoli, chiar lângă budă, de unde şi un miros pătrunzător de pişat care te făcea sa pui ştampila cât mai rapid undeva numai să pleci. În mod curios, domnea o atmosferă de jovialitate calmă iar funcţionarii de acolo îşi savurau liniştiţi sandvişurile. Cand am întrebat cum pot mânca în mirosul acela mi s-a răspuns candid: care miros ? Acest răspuns banal a constituit pentru mine punctul de plecare spre drumul profund al unei tulburătoare reflecţii.

Păi chiar aşa, care miros ? Noi, cei care nu am plecat prin alte ţări şi am rămas în România, suntem specia cea mai adaptată la mirosurile fetide emise de cadavrul în descompunere al unei Românii odată vii. De fapt nici nu le mai simţim. De fiecare dată când suntem apostrofaţi din exterior privitor la tarele noastre naţionale, răspundem miraţi, asemenea funcţionarului din holul cu pişat, care tare ? Da, exact aşa răspund mereu şi politicienii noştri când sunt întrebaţi prin Europa cum se pot îmbuiba într-o ţară în care totul merge pe de-a-ndoaselea: care reformă a justiţiei, care infrastructură proastă, care corupţie, care birocraţie, care interese de grup ? La noi toate merg bine sau au o explicaţie solidă. Să se revizuiască totul dar să nu se schimbe nimic. Aşa poate fi rezumată toată politica practicată de politrucii noştri de douăzeci de ani încoace.

Dacă vreodată îl veţi întâlni pe Tăriceanu, Patriciu sau alţii din gaşca lor de afacerişti îmbuibaţi, vă rog să nu uitaţi să le puneţi întrebarea asta:

- Domnilor, voi cum puteţi să vă îmbuibaţi când totul pute în jurul vostru ???

Probabil că ei sunt chiar mai adaptaţi la mirosul de hazna decât majoritatea românilor. Aş fi curios totuşi ce răspuns ar da.

De blogulus - Îngrijorări referitoare la blogul meu spuse cu voce tare

2008-11-25T22:33:00.005+02:00

Unul dintre inconvenientele majore ale blogului este că are structura unui site de ştiri în care primează ceea ce este nou. Astfel, apar pe aceeaşi pagină, lucruri care în mod normal nu ar trebui să fie în acelaşi loc.
De asta sunt feriţi doar cei care scriu doar despre un singur lucru, chestie care nu mi se aplică.
Mă întreb, retoric bineînţeles, dacă disconfortul celorlalţi este la fel de mare ca al meu când îmi văd unele confesiuni, care au ceva încărcătură pentru mine, alături de mutra lui Gionică Minciunică.

Sper să mă obişnuiesc cu timpul.

Un alt aspect important ar fi aspectul site-ului. Da, da, ştiu deja. My layout sucks ! Totuşi, eu am o teorie aici: conţinutul primează fiind de departe pe primul loc. Eu aşa gândesc şi la fel cred că face marea majoritate a oamenilor care a mai păstrat un pic de decenţă în ceea ce priveşte anumite exigenţe minime ale textului scris. Site-urile mele preferate arată "naşpa" de regulă însă conţin lucruri importante pentru mine. Magia textului, puternică aşa cum eu o cunosc mă îndeamnă să nu mă cramponez în astfel de probleme.

Mircea Geoană - Jokerul politicii româneşti

2008-11-25T00:29:00.011+02:00

Această postare este dedicată lui Gionică, opozantul fără frică.Îl mai ştiţi pe Joker, băiatul rău, care mai are şi niscaiva probleme cu capul din filmul Batman ? Ei bine, acela nu este eroul nostru, ci Mirciulică Gionică, un alt nebun din alt scenariu. Să nu le încurcăm. Joker din Batman este rău şi dat dracului de deştept, al nostru vrea să pară bun dar e bleg cu vânătai.

După ce a fost favorizat de guvernarea de dreapta din timpul lui Constantinescu, primind un job călduţ ca ambasador "extraordinar şi plenipotenţiar" al României la Washington, acest derbedeu ingrat, în nemernicia lui, ca un câine turbat muşcă repede mâna care l-a hrănit şi sare cu agilitate din corabia ce se scufunda rapid a muribundei Convenţii democrate, deja spartă în multe partiduleţe devenite neputincioase peste noapte, pe iahtul luxos şi primitor al mogulilor roşii: PSD-ul care a distrus România vreme de mai bine de un deceniu. Odată primite caviarul şi şampania neo-comunismului dâmboviţean, lui Gionică nu-i ajung pentru că, fiind un bun înotător în ape tulburi, dă din coate rapid (în cine trebuie!) şi preia cârma partidului de nomenclaturişti rapace. Ca un cioroi necrofil, imediat ciuguleşte ochii electoratului spre a nu-l vedea ca pe un Păcălici şi sare cu tupeu maxim la gâtul lui Stolojan acuzându-l de ...., haha, da, de traseism politic. Chiar el, Gionică fără frică şi lipsit de ruşinică. Acum, în campania electorală, se erijează în apărător al mulţimii şi neînţeles profet al tărişoarei noastre ca un buchet de flori înroşind-o cu afişe electorale pesediste care mai de care mai neruşinate.

Epilog

Joker-ul, ca şi carte de joc are mai multe feţe, poate fi benefic dar şi extrem de demonic. În occident, în politica de clasă, au şi ei jokerii lor însă la noi, în ţara în care partidele politice joacă doar popa prostu, Gionică e cartea perdantă. Cine nu reuşeşte să scape de el la timp o păţeşte. Aţi văzut cum Adiţă Năstase (aka "Şapte case") stă pe margine trist şi priveşte cu jind cum alţii mai joacă încă, în timp el ce scrie pe blog şi dă autografe la cărţile cu memorii ? Săracul, ce-a ajuns. Un mort frumos cu ochii vii.

Morala e simplă. Votaţi PSD şi o să-l primiţi şi voi pe Gionică. Dar nu doar o tură de cinci minute de stat pe margine, cum aţi crede, ci patru ani împliniţi, timp în care veţi face tuşa şi veţi privi plini de regrete cum Gionică şi prietenii lui cei hrăpăreţi îşi împart cărţile, se joacă şi îşi fac mendrele şi poftele cele necuviincioase cu tărişoara noastră ca un buchet de flori. Şi toate vor fi exact aşa cum vor ei, în timp ce tu vei sta trist pe margine alegându-te doar cu poruncile, ordonanţele, legile şi fărădelegile lor doar pentru că ai pierdut jocul băgându-l pe Gionică la urnă.

James Bond - Quantum of Solace

2008-11-24T09:46:00.008+02:00

Aseara, la Hollywood Multiplex, am văzut un Bond mai dur ca oricare alt Bond văzut până acum. Ingredientele oricărui film cu 007 se reăsesc şi în Quantum of Solace: explozii spectaculoase, urmăriri de maşini, cascadorii şi câteva femei fatale însă de data asta totul este mai mult, mai teribil, mai rapid şi mult, mult mai sângeros. Cu excepţia unor display-uri spectaculoase aflate în birourile MI-6 din Londra şi a telefonului mobil din dotarea lui James Bond, filmul nu se evidenţiază prin noi tehno-gadget-uri.

Bond apare ca un individ cam scăpat de sub control, care rezolvă de unul singur, în felul său aproape orice situaţie dificilă. Aţi văzut Die Hard cu Bruce Willis ? Dacă da, atunci cam aveţi o idee despre Quantum of Solace. Mie personal îmi place un Bond mai inteligent, mai spiritual care să rezolve dificultăţile prin soluţii ingenioase şi cu mai puţine capuri in gură. Îmi amintesc uşor amuzat, o scenă din film petrecută într-un lift când, în trei secunde, Bond lasă laţi, întinşi pe jos nu mai puţin de patru colegi din MI-6, cam Jackie Chan faza, nu-i aşa ?
Aşadar noul Bond e un fel de Terminator în costum şi cu papion la gât cu mai mulţi muşchi şi mai puţin şarm, care ucide brutal şi fără nici un fel de ezitare cam tot ce-i iese în cale.

Pe tot parcursul filmului, M, şefa dură a lui 007 este foarte îngrijorată pentru apetitul de sânge al agentului degrabă varsătoriu de sînge, care pare că i-ar da peste cap planurile agenţiei, însă fără a fi prea mult băgată în seamă de năbădăiosul agent. Se pare că Bond este iremediabil kill-addicted şi nimic nu pare să-i schimbe părerea. Paradoxal, faţa umană a lui Bond apare la sfârşit, când, motivat de ..., ce altceva decât răzbunare, pentru prima oară lasă în viaţă un băiat rău pe care tocmai pusese mâna.
Ca impresie generală pot spune că, în ciuda lucrurilor neplăcute enumerate de sus, Quantum of Solace rămâne totuşi un film de văzut în weekenduri sau într-una din serile inutile ale săptămânii. Filmul are ritm, are femei frumoase şi personaje destul de bine construite iar prestaţia lui Daniel Craig e de asemenea bună. Este un film care te poate face să tresari, sa stai încordat şi să uiţi de faptul că ai avut o săptămînă încărcată, ceea ce nu deloc rău.

Vizionare plăcută !

Hibernalia - secunda parte

2008-11-22T03:23:00.011+02:00

Ideea din Hibernalia este conţinută cumva în clipul acesta. E filmat de mine anul trecut la Predeal. A fost unul din momentele când m-am simţit fericit.

Povestea merge mai departe ...

E postat si pe youtube. Click pe titlu.

Hibernalia

2008-11-19T23:03:00.009+02:00

S-a anunţat ninsoare la munte. Vine iarna. Brazii grei de omăt, aburii propriei respiraţii diseminaţi în aerul tare şi rece al muntelui, adrenalina zilelor de schi, voluptatea efortului, scârţâitul zăpezii călcate, crestele înzăpezite ale munţilor ca de altfel întreg peisajul alpin, iată tot atâtea lucruri care vin odată cu iarna, balsam picurat în sufletul iubitorului de munte. Este basmul pe care l-am aşteptat tot anul.

Dacă sunteţi din categoria comozilor, a dependenţilor de calorifer şi televizorul de acasă sau pasionaţi de cluburi şi interioare pline de fum de ţigară probabil nu-mi înţelegeţi nerăbdarea. Muntele iarna este natură în stare pură iar schiatul nu e altceva decât suprema ofrandă adusă muntelui, atunci când în alunecarea veloce brăzdezi cu oţelul schiurilor minunata lucrare a lui Dumnezeu. Schiul, cel mai de preţ sport ce le-a fost dat muritorilor de către zei. Nu vă privaţi de o astfel de experienţă. Ar însemna să trăiţi mai puţin.

Uneori, preţ de o clipă, mi s-a întâmplat să uit că sunt pe schiuri, timpul se suspenda anulându-se subit iar în hiatusul magic dintre cele două momente de veghe, trăiam o experienţă completă. Tot ceea ce simţeam era o plăcută senzaţie de lunecare în gol, de pace absolută, sublimă uitare ce avea loc pe fondul unui abandon total. Beatitudine. Totul avea durata unei bătăi de inimă apoi gata, pac, dispărea ca o vrajă. Începeam să-mi aud din nou respiraţia precipitată şi îmi regăseam trupul alunecând pe schiuri spre poalele muntelui.

Ori de câte ori mergeam la munte, la schi, aşteptam mereu să mi se întâmple clipa de fericire, care o dată savurată, să o aşez cu evlavie într-un colţ al sufletului meu de unde să o culeg în zilele în care sunt trist şi singur ca să mă liniştesc.

Cu bicicleta prin Bucuresti

2008-11-19T00:02:00.006+02:00

O constatare populară spune că gradul de civilizaţie al unei ţări, oraş, comună sau cătun este direct proporţional cu calitatea drumurilor şi suportabilitatea vespasienelor sale, publice sau private (bar, restaurant, instituţii etc.).
Însă nu voi face acum o discuţie despre uşurinţa cu care am găsit veceul în chiar Teatrul naţional Bucureşti, ghidat fiind de pestilenţele emise, ci, voi adăuga pe listă criteriilor după care judecăm cât de civilizată este o comunitate, un alt element, indispensabil cred eu, pentru orice capitală cu pretenţii europene: pistele pentru biciclete.

Sunt pe rând felicitat, încurajat, descurajat, dispreţuit pentru că merg cu bicicleta în traficul din Bucureşti. Mulţi îmi spun că sunt inconştient, în timp ce alţii spun că dau dovadă de curaj. Oricum ar fi, trebuie ştiut că nu vreau să devin nici erou, nici martir şi nici vreun idol pentru amatorii de sporturi extreme. Nu vreau decât să pot merge cu bicicleta mea, unde vreau eu, fără ca aceast lucru să fie considerat un gest curajos, inconştient, nebunesc şi altele asemenea. Vreau ca mersul pe bicicletă să devină şi în ţara mea, ceea ce ar trebui să fie: ceva firesc, nu o aventură.

Vor spune unii, poate, uite-l şi pe ăsta, ce mai noutate şi asta cu pistele. S-a trezit că mai inventează odată roata. Fraţilor, opriţi-vă înainte de a ridica piatra de jos şi a începe lapidarea mea. Give it a second thought ! Vreau şi eu să-mi spun păsul, trăim într-o ţară liberă, am dreptul la asta. Asta e cam aceeaşi atitudine ca tradiţionala formulare "...la ce naiba să mai mergi la vot că oricum mergi degeaba !". Ei bine, aşa cum voi merge la vot, tot aşa îmi voi alătura vocea corului, deja existent, de protestatari ignoraţi în problema pistelor de biciclete. Am auzit de prea multe ori că degeaba voi striga şi mă voi zbate că oricum nu interesează pe politicienii care dau la o parte pe toţi din trafic ca să treacă ei.

Ca biciclist, am un mesaj către participanţii la traficul din Bucureşti.

- Către toţi şoferii care cred că pe drumuri trebuie să circule numai maşinile: domnilor, nu fiţi imbecili, mai recitiţi odată legislaţia insistând asupra noţiunii de vehicul (veţi descoperi că poate avea mai puţin de patru roţi) !

- Către şoferii de pe mijloacele de transport public: până acum destul de politicoşi în trafic, nu ma dezamăgiţi !

- Către şoferii de SUV: vă recomand o vacanţă in Elveţia. Desenele grafitti pe maşini ca ale voastre sunt la modă printre ecologiştii de acolo. [Sunteţi nişte filfizoni de toată jena]

- Către şoferii care parchează pe pistele de bicicleta sau obturează complet trotuarele: am început căutarea unui magazin de unde să-mi iau un spray grafitti durabil, cu vopsea persistenta, de calitate. Poate vă aduce Moşul de sărbători o maşină care să arate ca metroul din Eroilor spre Industriilor. Cool, nu ?

- Către taximetrişti: [pauză] ...., nu mai spun nimic că oricum e degeaba !

- Către toţi cei care nu au fost nominalizaţi încă: mulţumesc pentru înţelegere, cu voi la volan încă mai putem spera.

Astăzi ziarul Gândul titrează: "Din 2009, autorizaţia de Mediu pentru construire a noi drumuri va fi obţinută doar dacă se vor respecta prevederile privind pistele pentru ciclişti." Îmi pun un reminder pe net pentru 2009, să nu cumva să-i scape atunci când va veni vremea socotelii.

Un mesaj pentru primarul Oprescu: doctore, fă-ne piste că ne doare !!!

Banc basarabeni

2008-11-17T20:22:00.004+02:00

Dupa ce m-am jucat cu un soft de prelucrare audio foarte simpatic pe care l-am descoperit pe net (Audacity 1.3 BETA), am înregistrat un banc ieri. Mi-a placut experienţa şi aşa am decis să iniţiez secţiunea de bancuri.

Deocamdata primul din această serie. Sper să vă placă vocea mea. Enjoy it !

http://zososucks.blogspot.com/

2008-11-16T15:31:00.007+02:00

Deşi mi-aş fi dorit să nu scriu despre un subiect aşa de tâmpit, cum este cearta bloggerilor, nu mi-am putut reprima reacţia firească citind grozăviile de pe diferite bloguri la adresa lui Zoso şi a altora.

Oameni buni, Internetul este un loc suficient de mare pentru toata lumea, nu vă mai păruiţi in public ca nişte prostituate care-şi disputa teritoriul de "lucru"! Nu sunt un blogger cu tradiţie, nici nu-mi doresc să fiu, însă tot ce îmi doresc e să nu-mi pierd bunul simţ aşa cum se pare că a început să li se întâmple unora.
Nu înseamnă că sunt un fan Zoso dacă afirm că are dreptate când spune că la el pe blog postează numai cine vrea el. Pentru numele lui Dumnezeu, e blogul lui, nu e TVR1 să fie plătit din bani publici, are dreptul să lase ce posturi doreşte, în funcţie de politica lui editorială, care în cazul blogurilor, e ceva pur personal. Aşadar, wake up people !

Veniti cu idei nu cu mârlanii pentru că nu e nimeni obligat să vi le accepte pe blogul lui.

Patrimoniul nostru cultural (Partea 1 - Scuipatul)

2008-11-13T21:55:00.006+02:00

SCUIPÁ, scúip, vb. I. 1. Intranz. A elimina din gură salivă, flegmă etc. cu o mişcare specifică a buzelor şi a limbii. ♦ Tranz. A arunca scuipat asupra (sau în urma) cuiva sau a ceva (sau a face numai gestul respectiv), în semn de batjocorire, de înjosire, de dispreţ; fig. a-şi manifesta dispreţul faţă de cineva (prin cuvinte, atitudini etc.). ♦ Tranz. A da, a azvârli ceva afară din gură, p. ext. din gâtlej sau din plămâni; a expectora. ♦ 2. Tranz. A elimina (ajutat de salivă) un corp străin aflat sau introdus în gură. 3. Intranz. şi tranz. Fig. A arunca ceva cu forţă. – Lat. *scupire.

Sursa: DEX ‘98 | 18 Jul 2004 |

De nobilă origine latină (vezi nota explicativă de la sfârşit), intrat în codul genetic al românilor, scuipatul ar trebui să aibă un loc de onoare în cultura autohtonă. Neoficial, face parte din patrimoniul cultural românesc. Alături de sora sa bună,înjurătura, scuipatul este bine reprezentat în toate păturile sociale din România.

Te supără vecinul ? Loveşte-l cu un scuipat şi te vei simţi mult mai bine (scuipatul terapeutic). Te deranjează ţiganii de pe stradă ? Treci imediat la acţiune înainte să sa o facă ei (scuipatul preventiv) ? Te-a jecmănit taximetristul ? Nici o problemă, o flegmă îţi va aduce liniştea. Te-ai plictisit să-ţi aştepţi iubita care nu mai vine pe banca din parc ? E în regula, încearca nişte tehnici noi de scuipat şi vei vedea cum aşteptarea devine mult mai uşor de îndurat. Dacă eşti chelner şi nu mai suporţi ingratitudinea clienţilor, care habar nu au prin ce treci pentru a le aduce mâncarea la timp, linşteşte-te şi plasează strategic o flegmuţă în mult aşteptata ciorbă. Doamne, ce obicei folositor, cât de răspândit este la noi, câte minunate feluri de a scuipa, câte beneficii aduce !

Pe stradă, la muncă, la şcoală, televizor, în pauza de cafea, pe trotuare, la tonete, autobuz, metrou, tramvai, piaţă şi aş putea continua aproape la nesfârşit, scuipatul este omniprezent în mioritica noastră ţară.

De asemenea, scuipatul nu este mereu acelaşi, el este divers, în funcţie de personalitatea celui ce-l produce şi împrejurarea în care-l foloseşte. Astfel, semantica gestului lichid poate fi extrem de diversă căci “marele S” poate fi: şmecheresc, ofensator, prietenesc (îmi amintesc cum elev fiind, colegii mei se scuipau cu pasiune prin pauze, fără nici un fel de supărare), vulgar (cei din clasa de jos scuipă aşa), elegant (am remarcat suave cuconiţe ce-şi lepădau cu delicateţe preţioasa umoare în batistuţe dantelate), sfidător (în faţa unui individ de condiţiune superioară), complezent (când eşti în gaşcă şi spui un banc) şi aşa mai departe. Ce practică sofisticată, câtă semnificaţie ! Mă îngrozesc când văd cum oamenii nu aprofundează suficient acest domeniu atât de important. Ah ignoranţa asta !

Dorinţa nestăvilită a românilor de a-şi elibera fluidele bucale pretutindeni dar mai ales, asupra semenilor lor este impresionantă şi demnă de toată admiraţia. Este un proces natural al cărui firesc demult trebuia să se reflecte în educaţia noastră. Totuşi, nici până la ora actuală, în manualele de pe care învaţă copiii noştri nu ai nici măcar un singur capitol care să-i înveţe cum să scuipe corect. Trebuie să facem lucrurile ca nişte ageamii şi să ne scuipăm aşa, fiecare cum crede de cuviinţă, după cum ne duce capul ?

Oare de ce naiba o fi atât de mult ignorat in etichetă ? Ar trebui ca toată lumea să fie educată încă din copilărie să scuipe frumos, educat, fără furie, fără înjurături dar cu maximum de beneficii. Să fie eficientizat. Să fie construite locuri special amenajate, să avem concursuri, campionate iar la televizor artiştii scuipători să ne încânte cu flegmele lor maiestre. De ce naiba, noi romanii, suntem sortiţi să nu facem nici un lucru ca lumea, până la capăt ? De ce trebuie să fim ipocriţi şi încă să pretindem că nu este estetic sau moral să scuipi atunci când îţi vine ?

Dacă ar fi ştiut occidentalii să scuipe ca noi, cu siguranţă că ar fi fost plini de şcoli, academii şi institute celebre cu rating mare. Dar la noi … nimic. Amatorism.

Offf, nimic nu merge in tara asta !

Nota: a nu se confunda cu scuipatul de seminţe care este un capitol complet diferit în istoria civilizaţiei româneşti.

Blogo Revolutia

2008-11-13T21:42:00.003+02:00

Azi dimineata, in metrou, am fost martorul involuntar al discutiei dintre doi adolescenti:

Primul puber: - Baaai, si-a facut Gina blog, sa vezi ce poze tari a pus.
Al doilea puber: -Aaaa, pai eu stiu de mult. O am deja in blogroll. Ieri in pauza de la zece i-a facut poza profei de chimie cand s-a impiedicat si a pus-o pe blog. Am crapat de ras …

Atunci eu mi-am zis: mai sa fie, unde s-a ajuns si cu internetul asta. Nici nu poti sa te scarpini si tu ca omu undeva, dupa un colt, ca te si vede cineva si te pune pe blog. Dar stii, poate ca nu-i deloc nasol si bagatul nasului in toate oalele ce fierb lasate fara capac poate fi un lucru foarte bun pentru mica noastra republica damboviteana. Asa trebuie sa circule informatia intr-o tara democrata.

Sa va spun cum sta treaba cu blogurile astea. Voi incepe printr-o comparatie, cred eu, destul de buna. Asa cum exista si supermaketuri si tonete tot asa exista si mega agentii de stiri si bloguri.

Modul de gestionare si distribuire a informatiei s-a democratizat si acum, cu ceva inteligenta, oricine se poate integra in fluxul informational.

Odata cu “revolutia amatorilor”, pompos numita web 2.0 oricine poate sa-si expuna aberatiile sau genialitatea pe internet. Daca inaintea aparitiei blogului trebuia sa fii in posesia unor cunostinte minime de html pentru a crea o pagina, acum nu mai trebuie sa stii nimic, iti faci blog si gata. Trebuie doar sa stii sa scrii.

La treaba flacai !