Un fel de manifest

Deşi nu simt că merit aprecierile domnului Suciu(chiar nu e falsă modestie!), mă simt flatat de ele(ihi!).

Cu blogul, am început "la mişto" cum se spune, şi cred că voi staţiona în zonă. De aceea blogul meu arată cam ca băcănia de pe colţ, cea din scara blocului unde găseşti "de toate", de la detergenţi, pastramă şi pân' la ace de cusut. "La mişto" e varianta de Colentina sub care a supravieţuit ironia socratică, importată din provincie şi plasată de un destin ciudat printre şmecheri şi chinezi, la intersecţia dintre discursivitate şi onomatopee, fără altă ţintă decât exagerarea bombastică ce pară să fi infestat blogosfera românească

Nefiind un partizan al ideii de progres(grrrrrr!), sunt în schimb un fidel al ideii de paradigmă sub cea mai kuhniană accepţiune a sa. Aşadar, cred că ideile îşi croiesc un drum al lor împinse de voinţa şi priceperea subiectivităţilor ce le-au dat viaţă, credinţă ponderată de conştienţa faptului că's altoite şi de forţa conjuncturilor. Această aserţiune m-a transformat într-un duşman neîmpăcat al autorităţii, pe care o văd ca pe un compositum de artificii epistemice din care statuia autorităţii este apoi turnată. Nu e bine, nu e rău but that's the way it goes !

Blogescu nu e o persoană care se ascunde, aceasta este doar o aparenţă, identitatea sa bucurându-se de o minimă protecţie(pe google pot fi găsit în mai puţin de 2 minute), e poate un alter ego izvorât din plictiseala corporaţiei la care lucrează, unul din imboldurile unui eu(a se citi profilul) ce a reuşit să treacă de pragul unei indezirabile comodităţi, a unei laşităţi burgheze pătrunsă în fire de câţiva ani încoace.

Mă înclin în faţa argumentului şi a bunului simţ, acesta fiind felul meu de a-mi manifesta responsabilitatea în spaţiul virtual. Îmi displac blogurile în care se exagerează cu "profunzimile", acele emfatice manifeste personale, materializate prin înregistrări(audio/video) ale propriilor cugetări şi fotografii ostentative în posturi de homo hamangians(naiv şi revoltător, ce naiba!).

Blogescu e antidotul meu pentru mine însumi. E falsa mea salvare de teroarea unei istorii cu care nu pot încă să mă împac, tristă teodicee a unui eşuat în contemporaneitatea capitalei ţărişoarei "ca un buchet de flori" în care nu a dorit să ajungă.